Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Aveam chef de o renaștere a speranței într-o lume mai bună, așa că am ales Requiem for a Dream.
Toată lumea are dreptul să viseze la ceva, nu?
🎬 Requiem for a Dream – Premisă 📖
Harry (Jared Leto) este un coate-goale, un pierde-vară, ratatul perfect.
Nu pare a fi prost, dar îl trage la fund un viciu incontrolabil. Îi place să-și injecteze în vene toate mizeriile pe care pune mâna.
Când nu nimerește vasele sangvine, trage pe nas orice praf cu potențial halucinogen.
Pentru a-și hrăni adicția, fură de la mama lui, Sara (Ellen Burstyn – The Exorcist), de zici că e iabilet.ro când e vreun concert de anvergură.
La rândul ei, Sara urmărește obsesiv emisiunea unui guru fals, un șarlatan de TV care promite orice oricui, dar promisiunea vine mereu cu un preț exprimat în dolari.
Ea primește o ofertă de nerefuzat, să apară la televizor, visul ei de-o viață.
Din dorința de a fi cât mai prezentabilă, îi intră în cap ideea de a slăbi multe kilograme pentru a purta o rochie roșie ca focul.
💭 Requiem for a Dream – Comentariu 🍿
Auzisem multe despre acest film, dar nu am avut starea necesară să-l văd.
Bine, nici acum nu m-a împins vreun gând de preamărire să-l urmăresc, dar a trebuit să fac un sacrificiu.
Pot spune că Requiem for a Dream este filmul care-ți răscolește stomacul, îți face neuronii să tremure ca gelatina și-ți spune, cu tot talentul vizual al lui Darren Aronofsky, că nu există final fericit când drogurile preiau frâiele procesului cognitiv.
Am urmărit o simfonie a dezumanizării, în patru voci, pentru că sunt patru personaje dependente, în patru părți, ca un concert care începe cu speranță și se termină cu urlete mute.
N-am pomenit la premisă de Marion (Jennifer Connelly), iubita lui Harry, care încearcă să fie artistă, și de Ty (Marlon Wayans), amicul lui Harry, alt drogat.
Cei patru formează un cvartet al autodistrugerii și ajung să se injecteze cu coșmaruri.
🔪 Regia – O operație pe viu
Filmul nu este deloc ușor de urmărit. Și nu scriu asta din cauza evoluției personajelor sau actelor la care se dedau pentru a-și atinge scopul.
Pe mine m-a terminat fizic regia viscerală a lui Aronofsky. Mă simțeam de parcă eram întins pe masa de operații, iar el era un chirurg al emoțiilor care a decis să mă opereze fără anestezie.
Montajul e obsesiv-zbuciumat, scenele se repetă cu o viteză uimitoare și fiecare drog luat are aceeași succesiune de cadre.
Îți bagă camera în pupilă, îți rupe retina cu montaje rapide, split-screen-uri tăioase și prim-planuri care-ți intră direct în cortex.
Dacă ideea a fost să inducă paranoia în spectator și să-l facă să se simtă ca un drogat, cred că i-a reușit de minune.
Totul se mișcă alert, haotic, nu ai un moment de respiro, parcă totul complotează împotriva ta, ce să mai, este un film care m-a obosit urmărindu-l, deși stăteam confortabil pe canapeaua de acasă.
🧠 Mai mult decât droguri
Nu știu câte simboluri și teme am descifrat în Requiem for a Dream, însă este genul de film care pare să-ți vorbească despre droguri, dar dacă te uiți mai atent, îți vorbește despre tine.
Despre mine. Despre toți.
Practic, e un film despre dependență.
Simbolic, e un film despre iluzie, visare, disperare și destrămare.
Tema principală este, evident, dependența (de substanțe și nu numai). Toți protagoniștii sunt dependenți. Nu doar de heroină, pastile, cafea sau ciocolată (neagră). Ci și de speranță. De vis. De imaginea a ceea ce ar putea fi viața lor.
👥 Cvartetul disperării
Să îi iau pe rând.
Harry și Tyrone vor să dea lovitura cu vânzarea de droguri, așadar, nu doar că au venele praf, ei sunt dependenți de ideea de succes ușor. Ca mai toată lumea. Nu cred că e vreun om care visează să aibă succes muncind din greu.
Marion e și ea dependentă de iubire, de validare, de iluzia unei cariere artistice.
Se crede designer de modă, vrea să creeze haine, dar ajunge să presteze „activități cultural-artistice” de altă natură.
Ultima, dar nu cea din urmă, Sara, mama, nu e doar o bătrână cu pofte televizate. Ea e dependentă de sens. De ideea că încă mai contează pentru cineva.
De aceea vrea să slăbească și să arate lumii că mai are un cuvânt de spus.
Și o face, de ce nu, și pentru a trezi invidia comitetului de babe cu radar social, bârfitoarele de serviciu care stau întinse la soare și comentează tot ce mișcă.
⛓️ Spirala degradării
Filmul te rostogolește pe scara prăbușirii. Odată ce personajele încep să consume, totul se degradează.
Corpul cedează, mintea crapă, sufletul se tocește. Și o vezi cu proprii ochi. Aronofsky nu-ți spune „au căzut în păcat”. Îți arată cum li se scurge ființa din fiecare por.
Fiecare personaj e prins în bula lui. Ei patru pornesc împreună, dar în final, toți ajung singuri în patul lor, chircindu-se în poziția fetală.
Nu mai comunică, nu se mai ajută. Sunt prizonieri în capul lor.
🇺🇸 O satiră despre visul american
Dacă este să pătrund mai adânc în substraturile narative, pare că scenariul înțeapă veninos SUA.
Toți visează „mai bine”. Mai mult. Mai repede. Fiecare speră „să iasă din mocirlă”, dar nu prin muncă, ci prin scurtături.
De aici, obsesia cu televizorul (Sara), cu „lovitura perfectă” (Harry și Ty), cu statutul (Marion).
Cred că Requiem for a Dream e, de fapt, un cântec funebru pentru visul american. Un vis care promite și apoi uită să livreze.
🎼 Simboluri și obsesii vizuale
„Lux Aeterna” nu e, întâmplător, tema muzicală. E latină pentru „lumină veșnică”.
Un refren de slujbă de înmormântare. Filmul e despre căutarea acelei lumini, a sensului, în mijlocul unui întuneric implacabil. Toți vor să fie iubiți. Validați. Să nu fie uitați.
De fapt, Sara nu vrea să slăbească. Vrea să fie frumoasă ca să apară la televizor, pentru ca fiul ei să fie mândru.
Harry nu vrea doar bani. Vrea să-i demonstreze mamei că poate.
Marion nu vrea doar un apartament luxos. Vrea să nu fie abandonată.
🌀 Obiecte care te privesc înapoi
Să mai menționez câte ceva și despre simbolurile recurente? Hai să o fac, tot sunt în venă. Pardon, în vână.
Televizorul nu este prezent doar ca furnizor de distracție, este falsa promisiune a fericirii. Sara crede că acolo e cheia unei vieți împlinite.
Unii chiar nu înțeleg că aproape tot ce văd acolo este falsitate regizată cu talent.
Aproape fiecare drog e ilustrat cu imaginea unui ochi care se dilată. Oare să semnifice deschiderea forțată către o realitate distorsionată? Sau văd prea multe acolo unde nu e cazul?
Și mai este și frigiderul monstruos, aici este simplu de interpretat, fiind simbolul foametei interioare, a lipsei de control, a anxietății și a minții care o ia razna.
🎭 Actorii? De senzație
Pe plan actoricesc, Ellen Burstyn rupe tot. Îți vine să intri în film s-o scuturi, s-o salvezi, s-o duci la un doctor. Dar n-ai cum.
Privirea ei, în roșul ăla infernal, când se prăjește de la pastilele de slăbit, e mai dură decât orice monstru din filmele horror.
Să-mi fie cu iertare, o ador pe Julia Roberts, dar Academia a dat cu bățul în baltă când i-a oferit ei premiul pentru cea mai bună actriță pentru Erin Brockovich. E o crimă împotriva umanității că nu a fost aleasă Ellen Burstyn.
Ehe, ce tinerel era Jared Leto (Blade Runner 2049). Încă nu o luase pe calea „Jesus of Gucci”. Și fix vulnerabilitatea asta îl face să doară.
Ultima scenă, n-o voi dezvălui, că nu e frumos, băi, dar dacă nu te atinge, du-te și caută-ți sufletul. Probabil e în depozit la Sameday.
Despre Jennifer Connelly (Only the Brave) este greu de comentat fără plasarea strategică în gât a unui nod.
Drumul ei de la iubită boemă la piesă într-un spectacol grotesc e una dintre cele mai sumbre povești despre cât de jos poți ajunge când societatea îți vinde iluzii și tu le cumperi în rate.
Și cine ar fi crezut că Wayans (Air), tipul din White Chicks poate să joace cu atâta durere în privire? Dar o face. Și o face foarte bine.
🏆 Requiem for a Dream – Verdict 👍 sau 👎?
Gata, ajunge cât am scris, am alunecat și eu pe spirala interpretării fiecărui gest din film, crezând că reprezintă ceva mai mult decât vede ochiul.
E genul de film pe care nu vrei să-l mai vezi vreodată, dar știi că nu-l vei uita niciodată. Te strivește și te trece prin toate etapele adicției, de la euforie la iad, fără să-ți lase pauze de respiro.
Nu e un „nu lua droguri” moralizator. E o scrisoare de adio de la oameni care-au vrut mai mult și au primit nimic.
Nu e o capodoperă „plăcută”. E o capodoperă care doare.
La suprafață, Requiem for a Dream e un film despre patru oameni care se droghează și o iau razna.
La adâncime, e un poem macabru despre cum societatea ne vinde vise imposibile, despre cum ne pierdem în ele și despre cum nimeni nu ne învață să trăim cu ce avem, ci doar să visăm la ce n-avem.
Iar când visele devin drog, trezirea e un coșmar.
Nu că era nevoie să mă convingă, dar acum sunt 100% sigur că nu-mi voi injecta sau nu voi trage pe nas în vecii vecilor droguri.
Dacă nicio schemă de tratament nu funcționează în clinicile de recuperare, atunci trebuie proiectat acest film, sunt șanse mari ca toți drogații să se trezească instantaneu la realitate.
Sau nu, dacă este să mă iau după felul în care (nu) gândesc cele patru personaje din film.
Mi-a stors, pe moment, orice sclipire de fericire din suflet, sper să nu mai am de-a face cu el cât voi mai trăi, dar trebuie să-i prescriu nouă „pilule curcubeice”.
(4,5 / 5)
Trailer
