Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 2004
Spania a zis că e cazul să mai ia un premiu, așa că a aruncat în joc Mar adentro, un film regizat de Alejandro Amenábar.
🎬 Mar adentro – Premisă
Filmul spune povestea reală a lui Ramón Sampedro (Javier Bardem – F1), un marinar care, în urma unui accident suferit în tinerețe, rămâne paralizat de la gât în jos.
Timp de aproape trei decenii, trăiește imobilizat într-un pat, îngrijit de familie, într-o casă din Galicia.
Nu mai suportă acest trai și își dorește să moară. Nu pentru că ar fi într-o criză de moment, nu din impuls, ci pentru că este convins că viața în aceste condiții nu mai reprezintă pentru el o formă de demnitate.
Începe astfel o luptă juridică pentru a obține dreptul la eutanasie.
În jurul lui gravitează mai multe femei: cumnata care îl îngrijește zilnic, o avocată care îi susține cauza și o femeie profund religioasă care încearcă să-l convingă să aleagă viața.
Filmul urmărește confruntarea dintre dorința lui Ramón și lumea care încearcă, fiecare în felul ei, să-l oprească.
💭 Mar adentro – Comentariu
Nu știu dacă e coincidență sau nu, dar nu pot trece cu vederea asemănarea parțială, dar pe dos, cu Les invasions barbares, filmul care luase Oscarul străin cu un an în urmă.
În primul era vorba despre un bărbat pe moarte care nu voia să moară.
În al doilea avem un bărbat viu, dar care vrea să moară. Filmul de față este despre moarte, dar vorbește mult despre viață.
Tema abordată este grea. E genul de subiect care poate deraia ușor în moralism, lacrimi forțate sau dezbateri televizate cu invitați care vorbesc unii peste alții.
Și totuși, filmul ăsta are o liniște aproape dezarmantă. Te lasă să stai într-o cameră cu un om care nu-și poate mișca nici măcar un deget și care spune, calm: „Nu mai vreau.”
🎙️ Dialogul, mai puternic decât dezbaterea
Ce m-a surprins la Mar adentro este cât de bine sunt scrise discuțiile. Confruntarea cu femeia religioasă, de exemplu, nu e caricaturală. Nu există „rău” și „bun”. Există două poziții ferme. Două moduri de a vedea viața.
Filmul nu dă verdicte. Nu vine cu soluții universale. Spune doar că libertatea personală poate intra în conflict cu legea, cu religia, cu familia. Și atunci începe fricțiunea.
Iar tu, ca spectator, ești rupt în două.
Pe de o parte, înțelegi de ce Ramón nu mai vrea să trăiască. Fizic, e deja mort, captiv într-un coșciug carnal care-i prelungește chinul până la adevărata moarte.
Pe de altă parte, viața este un dar și nu poate fi irosită atât de ușor, mai ales că este singura pe care o avem, indiferent de ce susțin conspiraționiștii care cred în teoria reîncarnării.
Viața ta se rezumă doar la tine? Sau îi cuprinde și pe cei apropiați? Este egoism să vrei să scapi de chin, dar să întristezi alți oameni?
Sau este o alegere proprie, asupra căreia nimeni nu are dreptul să intervină?
Iată câteva întrebări dificile la care noi trebuie să răspundem.
👩⚖️ Femeile din jurul lui Ramón
Dar Mar adentro nu e doar povestea unui bărbat care vrea să moară. E și povestea celor care trebuie să trăiască și să facă pace cu această dorință.
Cumnata lui, epuizată după zeci de ani de îngrijire, dar dedicată.
Avocata, care vede în el un simbol. Apropo, are și ea parte de o soartă specială.
Femeia credincioasă, care îl provoacă moral și, culmea, se simte tot mai apropiată de el cu cât Ramón se încăpățânează să meargă (vorba vine) pe drumul lui spre eutanasie.
Nimeni nu e ridiculizat. Nimeni nu e demonizat. Toți au motivele lor. Și tocmai asta face filmul atât de uman.
🪟 Camera ca spațiu al lumii
Marea ironie este că titlul înseamnă „Marea dinăuntru”, iar personajul nu mai poate ajunge la mare. Tot filmul se petrece, în mare parte, într-o cameră. O cameră care devine univers.
Și totuși, senzația nu e claustrofobică. E mai degrabă contemplativă. Ca și cum lumea s-ar fi redus la câțiva metri pătrați, dar conversațiile deschid spații mult mai largi.
🎭 Bardem, legat de pat, dar nu și de rol
Hai să spunem lucrurilor pe nume: filmul stă pe umerii lui Javier Bardem. Și ce umeri. Jur că pentru primele 15-20 de minute nu mi-am dat seama că este el.
Semăna, dar nu prea. Chiar îmi ziceam în gând: Mă, ăsta zici că e tatăl lui Bardem.
Nu degeaba filmul a fost nominalizat și pentru machiaj.
Omul joacă aproape tot filmul fără să-și miște corpul. Fața și vocea devin tot arsenalul lui.
Și reușește ceva rar: nu transformă personajul într-un martir. Ramón nu e un sfânt. E ironic, e inteligent, are umor, e tăios când trebuie. Uneori e incomod. Alteori e fermecător.
Nu te manipulează emoțional. Nu cerșește milă. Asta mi-a plăcut enorm. Într-o poveste care putea fi înecată în sirop, Bardem păstrează o demnitate rece, lucidă.
🌊 Amenábar și tentația melodramei
Regizorul ar fi putut face un film plin de pian pe fundal și cadre lungi cu lacrimi prelingându-se pe perne. Adică o telenovelă de 200 de episoade concentrată în două ore.
În schimb, a ales echilibrul. Există emoție, clar. Există momente care te ating. Dar nu te agresează.
Există și secvențe onirice, în care Ramón „zboară”, evadează din corpul său. Sunt puține, dar bine plasate. Nu devin artificiu gratuit.
Sunt mici respirații într-o poveste care, altfel, se desfășoară într-un spațiu extrem de limitat.
🏆 Mar adentro – Verdict
Personal, m-a impresionat calmul filmului. Nu m-a devastat. Nu m-a pus la pământ. Dar m-a făcut să stau câteva minute bune după genericul de final și să mă gândesc. Nu la eutanasie în sine, ci la ideea de control asupra propriei vieți.
Putea fi cu 15-20 de minute mai scurt. Pe final devine repetitiv, cu discuții identice reluate, de parcă nu le-am priceput din prima. Dar este un minus mic.
Filmul are o maturitate pe care multe drame contemporane o caută și n-o găsesc. E pur și simplu o poveste spusă cu decență și respect pentru realitatea din care provine.
Trailer
