Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 2003
Canadienii, respectuoși din fire, au lăsat pe alții să tot ia premii, până când au zis stop și au scos la înaintare Les invasions barbares.
Spre deosebire de ei, eu n-o să fiu prea respectuos.
🎬 Les invasions barbares – Premisă
Rémy (Rémy Girard) e un intelectual de stânga, fost profesor universitar, ajuns la capătul drumului. Nu celui rutier, pentru că n-a rămas în pană, ci la capătul vieții. Are cancer în fază terminală.
Internat într-un spital public sufocat de birocrație, așteaptă moartea, înconjurat de asistente plictisite și un sistem medical care nu-l bagă în seamă.
În scenă apare fiul său, Sébastien (Stéphane Rousseau), un bancher rece, eficient, capitalist până-n măduva oaselor, adică tot ce Rémy a disprețuit ideologic toată viața.
Cu bani, relații și un aer arogant de „las’ că rezolv eu”, Sébastien reușește să cumpere confortul tatălui: o cameră mai bună, medici disponibili, calmante, ba chiar și o moarte mai „demnă”.
Pe parcurs, apar vechii prieteni ai lui Rémy, toți trecuți de prima tinerețe, care vin să-și ia rămas-bun și să mai dezbată o dată lumea, politica, sexul, greșelile și iluziile pierdute.
💭 Les invasions barbares – Comentariu 🍿
🧩 Influențe greu de ignorat
Dacă vine Cristi Puiu și-mi spune că nu s-a inspirat din acest film când a făcut Sieranevada, n-o să-l cred în vecii vecilor.
Diferențele dintre cele două filme sunt infime, unul are loc la o pomană, altul la un priveghi. Știu că nu am folosit bine cuvântul, dar n-am idee cum se numește exact când stai la capătul bolnavului, așteptând să treacă la cele sfinte.
În rest, filmele seamănă foarte mult între ele. Și cum Sieranevada nu mi-a plăcut deloc, este evident că nici Les Invasions barbares nu m-a determinat să-i aprind o lumânare la vii.
🧪 Luciditate sau autosuficiență
Filmul vrea să fie o radiografie acidă a unei generații de stânga ajunsă la final, dar de multe ori se transformă într-o execuție lentă a propriei ipocrizii, ambalată frumos ca „luciditate”.
Personajele vorbesc mult, foarte mult, despre cum au greșit, despre idealuri, despre compromisuri, despre câte și mai câte, dar nimic care să fie captivant sau original.
Dialogurile sunt inteligente, dar ostentativ inteligente. Replici care sună mai degrabă ca eseuri livrate la pahar de vin decât ca vorbe reale între oameni care își iau rămas-bun de la un prieten muribund.
La un moment dat, am rămas cu impresia că scenariul este un profesor rămas singur în amfiteatru, dar care își continuă cursul, convins că oricine nu e de acord e prost sau needucat.
Emoția e sufocată constant prin sarcasm și discurs, iar când ar trebui să doară, filmul preferă să mai bifeze o observație sociologică. Surpriză: Rémy moare. Hai că nu-i spoiler, știm asta din primele minute, scrie chiar în premisa filmului.
💰 Capitalismul, eroul neașteptat
Conflictul tată-fiu e interesant în teorie: idealismul steril vs. pragmatismul cinic.
Doar că Sébastien nu e un personaj, e un instrument ideologic. El există ca să demonstreze că lumea funcționează mai bine cu bani, conexiuni și lipsă de scrupule.
Iar filmul îl validează constant, chiar și când pretinde că-l critică. Pentru că, ghiciți ce?, e mai bine cu bani mulți, indiferent ce ar spune unii și alții.
În final, capitalismul „rece” pare mai uman decât toată filozofia de stânga a tatălui. Mesaj subtil? Nu chiar. E desenat pe toți pereții cu markerul permanent.
Critica sistemului medical e probabil cea mai bună secvență din film, pentru că acolo sarcasmul mușcă din ceva concret.
Dar și aici, regizorul nu se poate abține și transformă situația într-o demonstrație: statul e incompetent, privatul rezolvă.
Wow, ce dezvăluire cutremurătoare, chiar nu știam deloc că un plic bine plasat într-un buzunar de halat alb accelerează lucrurile.
⏳ Mult spus, puțin simțit
Filmul este incredibil de lung pentru ceea ce vrea să transmită, repetă obsesiv aceleași idei, reia aceleași discuții, regurgitează aceleași scene.
Răbdarea mea s-a terminat când încă mai era o jumătate de oră din film, iar personajele rostogoleau aceleași mesaje de care mă săturasem ca de mere acre.
Finalul, care ar trebui să fie devastator, e mai degrabă corect, calculat, aproape elegant.
Nu m-a lovit. Nu m-a zdruncinat. M-a făcut să zic „da, OK, termină-te odată” și atât. Și pentru un film despre moarte, asta e cam puțin.
😶 Farmecul inexplicabil al lui Rémy
Știu că sună penibil, dar eu am avut o mare problemă peste care nu am putut trece.
Nu am înțeles deloc care a fost farmecul boșorogului Rémy. Se perindau prin camera de spital amante peste amante, unele trecute de vârsta a doua, altele mai tinerele, dar toate în stare bună de funcționare.
Și mă uitam la el: gras, chel și urât cu spume. Într-adevăr, intelectual omul, dar cât de lung și gros să-i fi fost intelectul de a fermecat mai multe femei decât a făcut-o James Bond în floarea tinereții?
🏆 Les invasions barbares – Verdict 👍 sau 👎
E un film care vorbește mult despre sfârșit, dar nu te lasă cu nodul în gât. Doar cu senzația că ai asistat la o masă rotundă intelectuală, bine moderată, dar lipsită de viață.
Un film care vrea să fie dureros, dar preferă să fie deștept. Și, captiv între cele două, pierde mult din impact.
Trebuie să recunosc, însă, că filmul este relevant. Discursul despre prăbușirea Occidentului, despre America invadată de barbari și despre pierderea valorilor pare desprins rostit acum, în 2026.
Este foarte greu să nu tragi o paralelă între Rémy și SUA, ambii în descompunere, sau între vizitatorii lui Rémy și imigranții care invadează SUA.
Sau poate aceste paralele nu există deloc, doar mintea mi-a luat-o razna și și-a găsit o ocupație ca să nu moară de plictiseală.
Trailer
