Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
A trecut ceva timp de când n-am mai văzut două filme extrem de asemănătoare într-un interval relativ scurt.
The Plague aduce foarte mult cu The Chronology of Water.
🎬 The Plague – Premisă
Este vara anului 2003, cred că pe la noi încă se mai cânta Lasă-mă papa la mare. În film n-avem mare, ci o tabără de polo pe apă.
Ben (Everett Blunck) are 12 ani, e timid, stă prost cu încrederea și, mai ales, nu știe încă regulile nescrise ale haitei.
Regulile alea care nu apar în broșura taberei, dar care se aplică cu strictețe: cine e cool, cine e slab, cine râde și cine ajunge ciuca bătăilor.
Fără să realizeze în ce belea se bagă, Ben ajunge să se apropie de Eli, un copil marginalizat de ceilalți, poreclit „The Plague” din cauza unei probleme dermatologice.
O etichetă care se lipește de el mai rău decât orice boală. Prietenia dintre cei doi îl pune pe Ben într-o poziție incomodă: fie rămâne fidel singurului om care îl tratează normal, fie încearcă să urce pe scara socială a taberei, unde umilința circulă liber, iar cruzimea e o monedă de schimb perfect acceptată.
💭 The Plague – Comentariu
Apropo, de ce îi zice polo pe apă și nu polo în apă? Că doar echipele nu sunt formate din mulți Iisus care merg pe apă. Hai că deraiez încă din startul comentariului.
🏊 Pluta într-un bazin cunoscut
Sper că v-ați dat seama de ce am spus că seamănă cu The Chronology of Water, nu?
Ei bine, ambele filme gravitează în jurul unui sport acvatic desfășurat în bazin închis.
Ambii protagoniști au traume care le afectează viața și încearcă să le depășească de unii singuri, fără să se destăinuie celor apropiați.
De asemenea, ambii regizori se află la filmul de debut.
Și nu în ultimul rând, cele două producții intră în categoria arthouse, adică film lăudat de critici, dar care adună pânze de păianjeni în sălile goale.
Așa că îmi este ușor să fac pluta în bazinul narativ al lui The Plague, pentru că atinge aceleași puncte esențiale despre care am scris la filmul regizat de Kristen Stewart.
Povestea știe foarte bine ce vrea să spună, dar nu e mereu sigură cât de tare vrea să o spună. Și aici apare problema ei principală.
🧠 Haita și regulile ei
Ideea e solidă, chiar una cu impact puternic: copilăria masculină văzută nu ca teren de joacă inocentă, ci ca zonă de testare a cruzimii.
Un loc unde empatia e pedepsită, iar adaptarea se face prin mimetism. Dacă râd ceilalți, râzi și tu. Dacă lovesc ei, lovești și tu. Dacă nu, ghinion, devii tu ținta.
Filmul funcționează bine în primele două treimi. Atmosfera de tabără e surprinsă corect, cu acel aer de libertate controlată, unde adulții sunt mereu „pe aproape”, dar niciodată suficient de aproape.
Copiii par lăsați să se autoregleze, era să scriu un alt cuvânt prin adăugarea unui „u”, pentru că se întâmplă și asta, iar autoreglarea asta arată fix ca într-o mini-societate fără reguli morale clare. Cine domină, câștigă. Cine ezită, pierde.
🩸 Răul nu vine cu fanfară
Ce e reușit este modul în care filmul arată cum răul nu apare brusc. Nu există un moment clar în care cineva devine „ticălosul principal”.
Totul se adună din gesturi care par inofensive, glume aruncate aiurea, priviri batjocoritoare și râsete care nu sunt ale tale, dar le adopți ca să supraviețuiești.
Ben nu e un personaj negativ, dar nici un erou. E un copil care învață din mers că uneori e mai ușor să fii complice decât să fii victimă.
🔁 Când mesajul începe să se repete
Problema e că filmul începe, spre final, să se repete în idei fără să mai adauge ceva esențial.
Situațiile se învârt în cerc (sau ca niște ture de bazin), tensiunea stagnează, iar impactul emoțional începe să se tocească. Ai prins mesajul, dar filmul mai insistă puțin, ca și cum n-ar avea încredere că l-ai înțeles din prima.
⚠️ Credibilitate în scădere
Și ce e mai grav, The Plague își pierde din credibilitate. De la un punct încolo nu am mai putut pune botul la ce se întâmplă, pentru că în lumea reală acele acțiuni nu ar mai fi fost trecute cu vederea.
Nici direcția personajului Eli nu e exploatată pe cât ar fi putut. Devine mai degrabă un simbol decât o prezență vie, iar asta slăbește relația dintre cei doi băieți.
Funcționează ca idee, dar nu te lovește unde ar trebui. Există momente care ar fi putut fi devastatoare și care rămân doar… corecte.
🦠 Metaforă fără finețe
Metafora este și ea desenată în tușe mult prea groase, nu există pic de subtilitate. Nu trebuie să fii pruncul cuplului Einstein – Curie să-ți dai seama că The Plague (sau lepra) nu se referă la o boală de piele, ci la cruzimea celor mici.
Bubele care apar pe trupul lui Eli nu-s rezultatul vreunei ciuperci năbădăioase, căreia i-a venit brusc cheful să distrugă tegumentul unui adolescent, ci efectul abuzului la care este supus copilul.
🎥 Regie și sunet, la limită
Despre regie nu știu ce să zic, Charlie Polinger a luat premiul DGA 2026 pentru cel mai bun debut, dar nu pot spune că filmul este regizat remarcabil. De parcă m-aș și pricepe!
Poate și pentru că n-am putut să mă concentrez din cauza unei coloane sonore infecte, care mi-a nenorocit urechile. Muzica instrumentală suna ca un joagăr ruginit care se chinuia să taie o bucată groasă de țeavă.
Am înțeles că scopul era să întărească ideea de angoasă, dar nu cu prețul auzului meu.
Se simte dorința de a nu exagera, de a păstra totul sub o cupolă de realism, dar asta vine și cu riscul de a nu apăsa accelerația atunci când ar fi fost nevoie.
Filmul merge constant, fără căderi mari, dar și fără vârfuri memorabile.
🏆 The Plague – Verdict
Este ceva mai digerabil decât The Chronology of Water, nu se duce în zona aia artistică exagerată, care bate în incoerență, dar nici nu pot să-i asigur un loc mai în față.
Are dinți, dar mușcă doar pe jumătate, ca o javră hămesită, dar și sleită de puteri.
The Plague e o experiență corectă, cu un subiect care merită spus și cu suficiente momente care să te țină atent.
Nu-i nici capodoperă, nici eșec. Doar o vară murdară, spusă cu destulă inteligență cât să nu te trateze ca pe un spectator care confundă curlingul cu o activitate sexuală.
Trailer
