Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 1973
După ce am văzut La nuit américaine, cred că am înțeles de ce a impresionat Academia atât de mult încât i-a acordat acest premiu.
🎬 La nuit américaine – Premisă 📖
Povestea seamănă suspect de mult cu cea din 8 ½, cel puțin din punct de vedere al conceptului.
Un regizor, Ferrand (François Truffaut), este în toiul filmărilor și trebuie să valseze printre scene în lipsa vedetei Julie Baker (Jacqueline Bisset – Casino Royale) care întârzie să-și facă apariția.
Cu ea sau fără ea, problemele apar la tot pasul, atât de ordin logistic, cât și personal, așa că Ferrand funcționează și ca un confident, nu doar ca un om bun la toate care trebuie să rezolve orice.
Este și presat de timp să termine producția mai repede decât era planificat, așa că numai în pielea lui să nu fii.
💭 La nuit américaine – Comentariu 🍿
Vă spun din start că eram convins că n-o să-mi placă acest film pentru că subiectul fusese deja abordat de Federico Fellini și nu am rămas impresionat de acea realizare.
Ei bine, La nuit américaine a fost pe gustul meu de nătâng într-ale cinematografiei pentru că nu este deloc complicat din punct de vedere al scenariului.
Nu alunecă în discursuri filozofice interminabile, încât să nu mai știu dacă urmăresc un film sau vreun seminar despre sensul existenței efemere pe acest pământ.
Este o bijuterie de creație meta-cinematografică, un film care explorează cu ironie și tandrețe procesul prin care o peliculă prinde viață.
De la faza incipientă, a pre-producției, cu construirea decorurilor și crearea vestimentației, până la cea finală, când se strigă pentru ultima oară «acțiune» și apoi tămbălăul se mută în camera de editare.
🎭 Un regizor regizat
Vreți să știți cât de meta este? Ei bine, regizorul filmului, François Truffaut, îl joacă pe regizorul filmului din film și ne prezintă un jurnal vizual al greutăților cu care se confruntă.
Urmăream cu fascinație această incursiune în culisele industriei cinematografice, care evidențiază atât magia, cât și haosul care însoțesc producția unui film.
Oricât de bine ai planifica fiecare scenă, mereu se ivește câte ceva neprevăzut.
Ba actrița uită replicile sau încurcă ușa, ba perucile nu au culoarea potrivită, ba o pisicuță nărăvașă le strică socotelile pentru că face ce vrea ea, nu ce vor oamenii.
Așa că regizorul este obligat să mențină coeziunea echipei sale în fața numeroaselor obstacole: actori capricioși, probleme tehnice și drame personale.
🔄 Viață, film, haos și ordine
Pe măsură ce filmarea avansează, cu chiu, cu vai, și relațiile dintre membrii echipei se complică, reflectând complexitatea și imprevizibilitatea vieții în spatele camerelor.
Probabil că scenariul exagerează în această privință, că toți cei implicați în realizarea filmului, cei din prim-plan, se confruntă cu fel și fel de nebuloase familiale sau amoroase.
De la relații adulterine până la secrete spumoase, pare-se că toți au ceva de ascuns. Măi să fie, chiar să nu existe o singură persoană cu toate țiglele bine așezate pe acoperișul cranian?
Dar nu m-a deranjat deloc această hiperbolizare artistică, a avut efectul dorit și a creat o atmosferă de haos controlat.
Expresia pare un oximoron, dar e perfectă în contextul filmului. La fel ca figuranții care par să se miște brownian, dar fiecare o face după reguli bine stabilite.
🎞️ Titlul care te prinde nepregătit
Eu nu știam la ce se referă titlul, dar regizorul a explicat cu lux de amănunte și m-am simțit ca un școlar scos la tablă care nu se putea folosi de scuza clasică a temei mâncate de câine.
Titlul original, „La nuit américaine”, se referă la o tehnică cinematografică utilizată pentru a filma scene de noapte în timpul zilei, simbolizând iluzia și artificiul inerente cinematografiei.
Întărește ideea că într-un film totul este fals și nimic nu este ceea ce pare la prima vedere, spectatorul urmărind un produs finisat care a trecut prin multe procese specifice domeniului care l-au transformat în ceva credibil.
🌀 Realitate și ficțiune
Truffaut explorează cu măiestrie tema dualității dintre realitate și ficțiune, între viața personală și cea profesională, și între haosul cotidian și ordinea impusă de arta cinematografică.
Filmul este o meditație, uneori comică, alteori profundă asupra întrebării: „Este cinemaul mai important decât viața?”.
Truffaut, regizorul sau actorul, alegeți voi, sugerează că, pentru cei implicați trup și suflet în arta filmului, granițele dintre viață și cinema se estompează.
🏅 Premii pe merit și un an imposibil de bătut
Pe lângă Oscarul pentru cel mai bun film străin, La nuit américaine a primit nominalizări pentru cel mai bun scenariu original, cel mai bun regizor și cea mai bună actriță în rol secundar. Și toate au fost acordate pe merit.
Dar nu a avut cum să câștige alte premii pentru că anul respectiv a fost nuclear pe palier cinematografic.
Cum să concurezi cu monștri precum The Godfather: Part II sau Chinatown?
🗓️ Un paradox de calendar
Apropo, mi-a sărit în ochi o ciudățenie pe care am investigat-o pentru a mă lămuri.
La nuit américaine a fost nominalizat pentru cel mai bun film străin la ediția din 1974 a premiilor Oscar, dar celelalte nominalizări le-a primit la ediția următoare.
Acest paradox ține de datele de lansare, pentru film străin a fost eligibil în 1974, pentru că în Franța a apărut în 1973, dar pentru celelalte categorii s-a calificat anul următor pentru că în USA a fost lansat mult mai târziu.
🎨 Imaginea de acum vs. cea de atunci
Hai că am luat-o pe arătură cu detalii tehnice, dar nici nu prea mai am ce comenta pe seama peliculei.
Trebuie să menționez că se vede excelent și acest aspect mă face să-mi pun o întrebare mai mult retorică.
Oare de ce acum jumătate de secol imaginea arăta natural, cu nuanțe intense și vii, iar acum cele mai multe filme sunt veștejite prin intermediul unor nenumărate filtre care estompează frumusețea culorilor?
🏆 La nuit américaine – Verdict 👍 sau 👎?
Ce credeam că voi primi, o creație elitistă cu aere intelectuale de neînțeles, și ce am primit, o scrisoare de dragoste adresată cinematografiei, sunt două lucruri cum nu se poate mai diferite.
Filmul oferă o perspectivă sinceră și emoționantă asupra procesului de creație, regizorul reușind să capteze magistral esența pasiunii pentru cinema, evidențiind atât frumusețea, cât și dificultățile acestei arte.
M-am uitat la el cu o imensă bucurie în suflet, ca un copil care primește permisiunea să-și cumpere tot ce dorește dintr-un magazin de jucării.
Aproape că eram supărat că nu fac parte din acea echipă de producție, chiar însărcinat cu căratul cuștii pisicii, nu conta atribuția, doar să fiu acolo, pe platourile de filmare.
Este un film esențial pentru oricine are filmul drept pasiune, oferind o înțelegere profundă a magiei și complexității lumii cinematografice.
Am să-i pregătesc nouă sticle cu lapte pentru că a fost atât de bun încât merită recompensat ca o pisică răsfățată.
(4,5 / 5)
Trailer
