Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Sună din nou telefonul în Black Phone 2. Ce, credeați că Grabber a murit definitiv? Nu doar Iisus face minuni de înviere.
🎬 Black Phone 2 – Premisă 📖
Îl reîntâlnim pe Finney (Mason Thames – How to Train Your Dragon), acum adolescent. El este încă bântuit de amintirea celui care i-a răpit copilăria, sinistrul Grabber (Ethan Hawke – Before Sunrise).
Mai un pumn, mai o glumă nereușită, el încearcă să ducă o viață normală în condițiile date.
Însă sora lui, Gwen (Madeleine McGraw – Pacific Rim: Uprising), începe să aibă coșmaruri din ce în ce mai vii.
În ele, băieți groaznic mutilați cer ajutor prin intermediul aceluiași telefon negru, simbolul dintre lumi din primul film.
Deciși să afle care-i treaba cu aceste vise bizare, cei doi se duc într-o tabără de iarnă numită Alpine Lake. De ce acolo? Au ei un motiv anume.
Ceea ce ar trebui să fie un refugiu devine locul unor viziuni tulburătoare, iar telefonul care ar fi trebuit să tacă pentru totdeauna sună din nou.
Și știm cine este la celălalt capăt al firului.
💭 Black Phone 2 – Comentariu 🍿
😶🌫️ Povestea care visează prea mult
Nici nu-ți mai vine să investești emoții în filme de acest gen, pentru că nimic nu pare a se termina.
Banul e stăpân peste tot și împinge studiourile să mulgă orice concept până când iese praf din ugerul narativ.
Ideea de a muta conflictul în vis putea fi interesantă, un fel de punte între real și subconștient, un teren fertil pentru anxietăți și simbolism.
Din păcate, Black Phone 2 pare să folosească visul doar ca pretext pentru a evita tensiunea reală.
Aproape toate momentele de groază sunt „dezactivate” de revelația că totul era doar un vis al lui Gwen.
Rezultatul? O colecție de sperieturi care nu lasă urme. Unele sunt reușite, bineînțeles, însoțite de zgomote de fanfară militară de 1 Decembrie, dar fără să fie cu adevărat înfiorătoare.
Fiecare scenă care ar trebui să te țină lipit de scaun dispare în ceață la următorul cadru: Gwen se trezește transpirată, iar publicul rămâne cu senzația că a fost tras pe sfoară. Când zic public, mă refer doar la mine.
Visele se succed mecanic, iar emoția se topește odată cu orice urmă de mister.
Aproape că așteptam să apară Freddy Krueger să-l ia la rost pe Grabber: „Boss, treaba cu visul e a mea, de ce te bagi pe tarlaua asta?”
😈 Antagonistul fără dinți
Una dintre cele mai mari probleme ale continuării este modul în care Grabber a fost reinventat.
În filmul original, Ethan Hawke era cât de cât terifiant fără să ridice tonul: masca groaznică, vocea calmă și aura imprevizibilă îl făceau o prezență demonică.
Pe mine nu m-a dat pe spate nici atunci, darămite acum, când e transformat într-o figură aproape jalnică, un fel de spirit malefic domesticit.
Nu mai există senzația că Finney e vânat de un monstru, ci de un fătălău care vrea să se răzbune, dar nu mai are cum s-o facă.
Nu intru în detalii legate de cum încă mai există Grabber sau ce se întâmplă cu el, însă pe mine m-a dezamăgit foarte mult felul cum este portretizat aici.
Prezintă aceeași amenințare ca un vampir care merge la dentist și renunță la colți. Bine, aici contribuie și împuternicirea scenaristică a unui personaj, care devine un fel de supererou exorcizator.
Să nu mai zic că reînvierea lui este leneșă, n-are logică și asigură o poartă larg deschisă spre continuări gârlă.
💬 Umorul cu limbaj de șantier
Un element nou în această parte, sau poate nu mai țin bine minte ce s-a întâmplat în Black Phone, e umorul involuntar adus de Gwen.
Fetița din primul film s-a transformat într-o adolescentă cu gura mai spurcată decât un camionagiu blocat în trafic.
Replica după replică, Gwen aruncă vorbe vulgare care ar face de rușine un pluton de „bombardieri cu shkuala vietzi”.
Dar, culmea, exact aceste momente sunt singurele care mai oferă energie filmului.
Când tensiunea se evaporă și personajele vorbesc în pilde biblice, vine Gwen și trântește o replică obscenă care trezește sala din amorțeală.
E un contrast amuzant: în timp ce restul filmului se zbate între vis și metaforă, Gwen vorbește ca o adolescentă din Ferentari când află că trebuie să se angajeze pe bune.
Problema e că acest limbaj, oricât de colorat, nu e echilibrat de o direcție clară.
Totuși, trebuie să recunosc: fără gura spurcată a lui Gwen, filmul ar fi fost complet anesteziat. În rest, plictiseala domină. Ceea ce este groaznic pentru un horror.
🧊 Regia și atmosfera
Scott Derrickson rămâne un regizor cu ochi buni pentru atmosferă. În primul Black Phone, spațiul strâmt al beciului și senzația de claustrofobie ajutau atmosfera sinistră.
În sequel, peisajul deschis, zăpada și cabana par desprinse dintr-un film de Crăciun cu probleme de ton.
Chiar și momentele în care sunetul telefonului rupe tăcerea au pierdut din impact. Parcă nu te mai sperie atât de mult când știi ce te caută de dincolo.
📞 Simboluri ratate
Filmul vrea să spună ceva despre traumă, vină și felul în care trecutul ne bântuie, dar o face în clișee și explicații ca la proști.
Hai să nu fiu atât de dur, reformulez, explică totul ca unui elev neatent: „Gwen visează pentru că are o conexiune spirituală”, „Finney e traumatizat, dar trebuie să-și înfrunte temerile”, „telefonul e o punte între lumi”.
Totul e spus, nimic nu mai e trăit. Simbolul telefonului, atât de puternic în original, e redus la o simplă recuzită.
În loc să fie un obiect care comunică direct cu moartea, devine un fel de walkie-talkie paranormal care face legătura între două scenarii neverosimile.
🪞 Performanțele actoricești
Mason Thames rămâne un actor promițător, dar scenariul nu-i oferă mare lucru de făcut. El cade pe plan secund, accentul este pe sora lui.
Madeleine McGraw e centrul emoțional al filmului, dar și ea e prinsă între replici repetitive și crize de somnambulism.
Chiar așa, nimănui nu-i trece prin cap să pună dracului un lacăt ușii când se știe că fata umblă noaptea? Chiar nu e nimeni cu mintea limpede?
Ethan Hawke, deși își reia rolul cu o intensitate discretă, pare conștient că filmul nu mai are pentru el o miză reală.
Nici nu știu dacă a fost pe platourile de filmare, putea la fel de bine să-și înregistreze replicile de acasă, pentru că prezența lui fizică nu era necesară.
🔮 De la teroare la terapie
Există în Black Phone 2 o încercare de a transforma frica într-o lecție despre iertare. Finney și Gwen încearcă să se elibereze de trecut, iar fantomele victimelor devin niște consilieri spirituali. V-ați prins? Consilieri 😉.
Ideea nu e rea, doar că filmul o tratează cu o solemnitate falsă. În loc să te facă să simți catharsis, te face să ridici din umeri.
🏆 Black Phone 2 – Verdict 👍
Din punctul meu de vedere, filmul e genul de continuare care uită de ce a fost bun originalul. Mă rog, vorbesc la general, mie nu mi-a plăcut Black Phone.
În loc să amplifice spaima, o diluează. În loc să adâncească misterul, îl explică.
Este un film frumos ca imagine, dar e mai mult un apel ratat. Probabil o să fiu un Gică Contra, pentru că mi se pare sub nivelul și așa de jos al primului, dar nu prea am ce lăuda în partea a doua.
Așa că nu pot să răspund la mai mult de patru apeluri venite la un telefon fix.
(2 / 5)
Trailer
