Anemone

admin 23/10/2025 Dramă Leave a comment

Anemone a captat atenția lumii întregi pentru că este revenirea lui Daniel Day-Lewis pe scena actoriei.

🎬 Anemone – Premisă 📖

Avem doi tați aflați într-o cumpănă familială în centrul căreia se află fiul Brian. Dacă sună ciudat, explic imediat.

Ray (Daniel Day-Lewis – The Last of the Mohicans) l-a adus pe lume, iar Jem (Sean Bean – Troy) l-a crescut. Nu vă menționez circumstanțele, au legătură directă cu subiectul filmului.

Așadar, Brian și-a testat rezistența încheieturii pumnului în figura unui nefericit care i-a tăiat calea.

Cum Jem nu este capabil să-l stăpânească, îi face o vizită lui Ray, în încercarea de a-l convinge să vină și să-l potolească pe adolescentul zvăpăiat.

Ce urmează este o discuție lungă între cei doi frați, care împart o istorie întunecată, în special Ray, al cărui trecut e legat de IRA.

💭 Anemone – Comentariu 🍿

🌱 Contextul și tonul filmului

Rup floarea din prima, dacă nu era Daniel Day-Lewis atașat acestui proiect, nimeni nu ar fi discutat despre film.

Omul a ieșit de la pensie, după o absență de opt ani, doar pentru că Anemone e scris și regizat de fiul său, Ronan.

Pelicula este o dramă despre familie şi vină, plasată într-un colț rece și pustiu al Angliei, unde legăturile de sânge devin și o povară, și un miracol.

Dar să nu credeți că este cu scandal telenovelistic, nu se coboară DDL la așa ceva.

☕ Introspecție și ritm

Aici drama este introspectivă, se merge mult pe aduceri aminte și judecăți familiale, iar discuția dintre frați este plină de simbolism numai bun de interpretat cu o cană de ceai fierbinte în mâini.

Seamănă, dacă vreți, cu românescul Dinți de lapte, doar că în Anemone nu se pierd dinții de lapte, ci sunt extrase măselele de minte cu patentul, fără anestezie.

Bineînțeles că ritmul este lent, mai repede vezi cum răsare o floare decât cum se mută camera de pe un cadru pe altul.

De asemenea, scenariul are momente în care nu pare că știe ce vrea să transmită. Eu tot așteptam să explodeze butoiul cu pulbere, să am măcar o idee spre ce se îndreaptă povestea și ce vrea de la viața mea.

Ei bine, Anemone nu se grăbește nicăieri, ceea ce devine obositor după câteva secvențe de tăcere interminabilă sau cadre infinite cu natura sălbatică.

🎭 Forța actoriei lui DDL

Dar și când intră în scenă Daniel Day-Lewis, să vă țineți tare, pentru că demonstrează de ce e GOAT, singurul actor cu trei premii Oscar pentru rol principal.

Începe cu un monolog care te face să înghiți în sec, pentru că se simte tensiunea în cuvintele sale, dar să și rânjești un pic, ținând cont de absurditatea amintirii pe care o povestește.

Credeam că mai bine de atât nu se poate, dar vine apogeul, un al doilea discurs, o furtună narativă care îl face pe primul să pară o ploaie de vară.

Dacă nu vă mișcă respectiva scenă interpretată impecabil de către actor, atunci nu știu ce să mai zic.

💪 Dedicarea fizică

Pe lângă jocul actoricesc, DDL se dedică filmului și trupește. Sunt momente în care personajul său depune efort fizic și este filmat fără să i se vadă fața.

Eram convins că-i doar o dublură, pentru că-mi închipuiam că nu mai poate la 68 de ani să alerge în ritm de anduranță.

Al naibii regizor, știa că la asta mă gândeam, pentru că imediat după ce mi-a răsărit în minte această idee, cadrul s-a lărgit și l-am văzut chiar pe Day-Lewis frământând nisipul în pași alergători.

🌫️ Temele majore

La prima vedere, povestea pare mică, dar temele abordate sunt uriașe. E despre vinovăție, această povară care nu se spală ușor. Fiecare personaj poartă o vină nespusă. Tatăl pentru trecut, fiul pentru distanță, fratele pentru resentimente.

E un film despre oameni care se uită în oglindă și nu se mai recunosc, dar nu au curajul să o spargă.

⚡ Supranatural și simbolism

Apropo, povestea se duce și în supranatural, dar nu acela cu fantome și demoni, ci în sensul literal, adică o natură turbată care-și demonstrează forța distrugătoare printr-un fenomen meteorologic aparte.

Și dacă nu este vorba despre grindină? Ci despre vinovăția reprimată care iese la suprafață, iar cerul plânge în locul personajelor?

Sunt șanse bune ca natura din film să nu fie doar de decor, ci să reprezinte oglinda emoțiilor, peisajul fiind unul viu, care reacționează la tensiunile din interior și spune adevărul pe care oamenii îl evită.

În esență, mediul reflectă sufletul. E conceptul clasic de „natura ca proiecție a psihicului”, dar făcut subtil, nu didactic.

🌺 Simbolul florii și moștenirea

Tocmai de asta pelicula se numește Anemone, o floare delicată, care trăiește puțin și se ofilește repede. E o alegorie clară pentru oameni: frumoși, dar vulnerabili.

Este și un film despre dragostea de familie, cea pe care o iei de bună până o pierzi.

Tatăl și fiul nu se pot apropia, relația lor fiind prinsă între rușine și nevoia de iertare. Tema familiei nu e tratată dulceag, ci crud, real și cu priviri care taie.

Nu în ultimul rând, pe plan meta-cinematografic, oare să fie și despre moștenirea artistică?

Un fiu care își filmează tatăl nu face doar un film, ci o încercare de a-l înțelege. Și poate că asta e cea mai sinceră temă din toate: cum poți să-l vezi pe omul din spatele mitului, atunci când mitul e chiar tatăl tău?

Într-un fel, Ronan Day-Lewis face pace nu doar cu personajele din film, ci și cu imaginea tatălui său și, implicit, cu propria identitate.

🎥 Imagine și atmosferă

Cinematografia e superbă: cadre lungi, lumini difuze, ploaie, ceață, frig. Peisajele par desprinse dintr-o animație de Miyazaki, atât de frumos și poetic arată totul. Ele devin un fel de psihoterapeut mut, care ascultă fără să judece.

Dar tocmai aici apare problema filmului. În încercarea de a fi profund, Anemone devine uneori prea abstract. Simți că filmul are suflet, dar nu-l vezi respirând.

🏆 Anemone – Verdict 👍 sau 👎?

Nu este filmul perfect al marii reveniri a lui Daniel Day-Lewis. I-a făcut un favor fiului său, dar merita un scenariu mult mai bun.

Anemone e o peliculă mică, intimă, vulnerabilă, care se teme să fie mare. Vizual, e impecabilă. Emoțional, e incompletă. Dar și asta poate fi intenționat.

Poate că regizorul exact asta a vrut, să ne lase într-o stare de suspendare, între frig și tandrețe, între iertare și neputință.

Dacă era alt actor aș fi fost mai drastic, pentru că scenariul este destul de împrăștiat, dar forța scenică a lui Daniel Day-Lewis transformă Anemone într-o lecție de actorie monumentală.

Mă văd nevoit, în ciuda lentorii ritmului și inconsistenței narative, să culeg șapte anemone în onoarea titanului DDL.