Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Mihai Mincan revine cu Dinți de lapte, al doilea său film de lungmetraj, după dezamăgitorul Spre Nord.
🎬 Dinți de lapte – Premisă 📖
Filmul urmărește o fetiță de zece ani, Maria (Emma Ioana Mogoș), care trăiește sfârșitul anilor ’80 într-un orășel minier sufocat de sărăcie, teamă și suspiciune.
Când sora ei mai mare dispare, lumea Mariei se năruie.
Rămâne doar copilăria, dar una care doare la fel de tare ca un dinte smuls fără anestezie.
Poliția face ce poate, dar nu poate ce face, iar părinții se scufundă în vinovăție și neputință.
Pentru fetiță, școala devine un loc străin, prietenii dispar, iar visul copilăriei se transformă într-un coșmar în care realul și fantezia se amestecă.
Maria începe să caute singură răspunsuri, dar descoperă doar alte dispariții, alte frici și un gol care crește odată cu ea.
💭 Dinți de lapte – Comentariu 🍿
Trebuie să încep cu asta, pentru că deja m-am plictisit de stilul ăsta pseudo-erudit la care apelează destui regizori români.
Efectiv, nu înțeleg obsesia lor pentru ritmul infernal de lent care nu transmite nimic.
🔮 Între pretenție și plictiseală
Că dacă îmi vor spune că un perete gol filmat timp de 5 minute sau cerul înstelat prezentat suficient de mult încât poți număra toate constelațiile au vreo profunzime simbolică, îi voi suspecta de snobism artistic.
La momentul actual, nici măcar nu mai sunt originali. Când Puiu, Jude, Mirică sau Mincan fac același lucru, nu se mai diferențiază cu nimic, pare că se copiază unul pe altul.
O dată a fost ceva nou, a doua oară interesant, dar a mia oară e deja redundant și obositor. Altceva mai știu să facă în afară de a lăsa camera pe un cadru static timp de o eternitate?
Când toți apelează la asta pentru a fi speciali, pentru a fi „autori”, oare mai e cineva special?
Ăsta nu mai e cinema, e doar regurgitare vizuală. E la fel de artă cum e o banană lipită de perete sau sculptura invizibilă pe care un fraier a dat o grămadă de bani pentru fix nimic.
Am răbufnit, pentru că dacă ritmul era mai lent de atât în Dinți de lapte, trebuia să-i pronunț decesul și să chem popa să-i cânte „Veșnica pomenire”.
👧 Copilărie într-un univers care nu iartă
Deși acțiunea este plasată în ultimele luni ale regimului ceaușist, Mincan nu face neapărat un film „despre comunism”, ci despre copilăria strivită de el.
Nu vedem cozile, propaganda sau portretele lui nea Nicu cizmarul, dar simțim acea senzație de claustrare care se infiltrează în tot.
🪞 Amintiri personale și umbre colective
Pe mine m-a lovit frontal cu o nostalgie rea, pentru că filmul mi-a reactivat coșmaruri legate de mersul sâmbăta la școală, de toate kitschurile oribile pe care le consideram comori și de bucata de ciocolată la care mă închinam ca la un Dumnezeu dulce.
Și eu, la fel ca puradeii din film, m-am jucat rostogolind atât de multe cauciucuri încât puteam fi cooptat, fără probleme, într-o echipă de Formula 1.
Hai că am alunecat pe panta amintirilor, dar revin la povestea din acest film, poveste văzută prin ochii fetiței.
🩹 Durerea și tăcerea
Maria trăiește într-o lume unde părinții nu mai pot proteja, iar misterul dispariției surorii sale devine doar un simptom al unei boli mai mari – o boală a tăcerii.
Cum universul ei este unul limitat, pune niște întrebări inocente, care îți sfredelesc sufletul.
Iar părinții ei trăiesc o dramă greu de imaginat. Suferă imens, dar trebuie să fie tari în fața Mariei, pentru a nu o afecta și pe ea.
Cum să-ți continui viața ca și cum nimic nu s-a întâmplat, când de lângă tine a fost smulsă cu forța carne din carnea ta, inimă din inima ta?
📷 Regie și atmosferă
Filmul nu oferă răspunsuri cu privire la dispariția fetei, ci stări. Totul e filmat cu o răbdare aproape dureroasă, iar camera o urmărește pe fetiță fără s-o cruțe.
Există ceva aproape documentar în felul în care Mincan surprinde micile momente de singurătate.
Și în acest realism sumbru, se simte o alegorie: fiecare copil din film e o națiune întreagă care învață, prea devreme, ce înseamnă frica.
🧊 Un film care îngheață totul
Dinți de lapte continuă obsesia regizorului pentru granițele invizibile: între real și imaginar, între durere și resemnare.
Cadrele sunt lungi, aproape hipnotice, dominate de tonuri reci și griuri care nu iartă nicio emoție. Cum altfel putea arăta un film despre un oraș minier în perioada comunistă?
Imaginea e sufocantă, fiecare plan arată ca o fotografie de la muzeul melancoliei, în care nimeni nu zâmbește și nimic nu pare să se întâmple, dar totul mocnește sub suprafață.
Totul e lent, aproape ritualic. Tăcerile au greutate, dar și riscul de a amorți privitorul.
🎞️ Editare și sunet
Există momente vizuale de o frumusețe autentică, dar între ele filmul pare blocat într-o contemplare autoreferențială, ca un regizor care se privește pe sine în oglindă.
Nici editarea nu m-a convins prea mult, mi s-a părut bizară și haotică, sunt scene scurte, de câteva secunde, care se termină subit, fără să transmită ceva anume, ca niște intruși care nu aveau ce căuta în peisaj.
Trebuie, însă, să aplaud sunetul, am avut orgasm auditiv, atât de bine s-a auzit totul. Chiar și când huruia motorul unei basculante, tot am putut să deslușesc dialogul.
Așadar, se poate. Dar reușita nu este a românilor, la partea de sunet au lucrat străini. Rectific, se poate, dar cu ajutorul altora.
🗣️ Actorii și tăcerile
Emma Ioana Mogoș duce tot greul și interpretarea ei este, fără exagerare, incredibil de naturală.
Privirea ei e o armă tăcută, un amestec de teamă, curiozitate și furie neînțeleasă.
Părinții, la rândul lor, sunt resemnați, prinși între obligații și vinovăție. Nimeni nu e bun, nimeni nu e rău, toți par în derivă.
Distribuția e una discretă, fără vedete, dar cu fețe pe care poți citi durerea adânc sculptată.
Totul e credibil, dar și greu de îndurat. Dialogurile sunt rare, iar când apar, sunt seci, rostite ca niște fraze memorate într-o lume unde nimeni nu mai are energie să simtă ceva.
🕯️ Simboluri, teme, sensuri
Filmul este plin de simboluri, dar Mincan nu le servește explicit. Titlul trimite la pierderea inocenței – dinții care cad, durerea care crește, copilăria care se rupe.
În același timp, există un strat profund metaforic: dispariția surorii devine o metaforă pentru moartea unei generații tăcute, iar Maria e un alter ego al unei țări care nu înțelege ce i se întâmplă.
Regizorul folosește lumina, sunetul și absența acestora ca un limbaj propriu. În unele scene, tăcerea e mai elocventă decât zece pagini de dialog.
Problema e că uneori acest limbaj devine prea criptic: spectatorul e invitat să simtă, dar nu primește niciun punct de sprijin. Așa că emoția se diluează în estetică.
💤 Ritm și recepție
E un film de festival în cel mai curat sens: lent, poetic, impecabil vizual, dar dificil emoțional.
Poți să-l aplauzi pentru sensibilitate și regie, dar să-l și critici pentru ritmul excesiv de lent.
Și adevărul e că Mincan e un regizor care pare să filmeze pentru sine, nu pentru public.
Nu e o crimă, fiecare e liber să creeze cum dorește, dar nu e nicio dovadă de empatie cinematografică.
🏆 Dinți de lapte – Verdict 👍 sau 👎?
Am urmărit un film despre durerea fără strigăt, despre copilăria fără joc și despre o lume care moare încet, fără să știe că moare.
Maria devine simbolul unei purități care nu are unde să fugă. Iar Mincan, în felul său, filmează nu doar o epocă odioasă, ci ruptura unei națiuni din interiorul ei cel mai fragil.
Dinți de lapte e genul de film care te face să taci. Nu pentru că te lasă fără cuvinte, ci pentru că știi că orice ai spune, nu va schimba nimic.
Este regizat cu inteligență (iată că sunt generos) și simț vizual, interpretat impecabil, dar îi lipsește căldura.
Mincan construiește perfect lumea – doar că uită s-o lase să respire. Rezultatul e un film frumos ca o rană veche: te impresionează, dar nu te atinge cu adevărat.
Este un film pe care îl respect pentru autenticitate și atenția incredibilă la detalii, îl înțeleg, dar nu m-a mișcat pe cât ar fi trebuit, pentru că nu mi-a spus nimic nou.
O poveste despre copilărie, tăcere și moarte, spusă cu talent, dar și cu o distanță care răcește totul.
Dinți de lapte confirmă că Mihai Mincan are o voce puternică în cinemaul românesc, doar că vocea lui șoptește atât de încet, încât publicul abia o mai aude.
Închei într-o notă mai veselă, este printre puținele filme văzute de mine în care se mușcă pofticios dintr-o savarină, fără ca asta să fie un eufemism vulgar.
Dacă nu era acel ritm adormitor, Dinți de lapte ar fi fost excelent, dar în aceste condiții nu pot să-i sparg mai mult de șapte nuci.
Dacă o fac pentru colivă sau mucenici, rămâne să aflați singuri urmărind filmul.
🎟️
Fără legătură directă cu filmul, menționez că am fost foarte dezamăgit de proiecția în prezența echipei.
Nu doar pentru că am avut ghinionul să stau lângă două piersicuțe ofilite, la al căror sâmbure s-a umblat de prea multe ori, care au vorbit non-stop și au frecat telefonul de parcă așteptau să iasă un duh magic din el,
Ci pentru că prezența „echipei” s-a rezumat la doi actori care au venit, au spus „bună seara, jucăm în film” și la final au revenit și ne-au transmis sec:
„Dacă v-a plăcut, spuneți și altora să-l vadă.”
Atât? Asta înseamnă promovare?
Un film care a fost la Veneția, care ar putea genera discuții reale despre cinemaul românesc, copilărie, tăcere, pierdere și tot ce găsești de transmis e „spuneți și altora”?
Nu mă așteptam la artificii sau covor roșu, dar măcar o conversație despre film, o întrebare din public, ceva care să lase impresia că nu suntem doar niște umbre nevăzute.
Așa, a fost doar o proiecție în care filmul s-a străduit să spună ceva, iar oamenii care l-au făcut n-au spus nimic.
(3,5 / 5)
Trailer
