Occident

admin 6 minute ago Comedie, Filme românești Leave a comment

Un tânăr regizor entuziast, Cristian Mungiu, visa la Occident.

De altfel, ca orice român care nu era conectat la conducta generoasă a comunismului securist.

📖 Premisă

Doi iubiți, Luci (Alexandru Papadopol) și Sorina (Anca Androne), sunt pe punctul să se despartă. De ce? N-au bani nici măcar pentru chiria unei garsoniere amărâte, darămite pentru visul vestic.

O mireasă, Mihaela (Tania Popa – Cine nu e gata), e părăsită în ziua nunții și mă-sa încearcă s-o combine cu orice fraier din diaspora. Nu contează cum arată, ce vârstă are, important e să aibă bani.

Și mai avem un polițist (Dorel Vișan – 21 de rubini), tatăl fetei, care vrea să-și vadă liniștit de pensie și să nu-și mai bată capul cu tâmpeniile astea cu emigratul.

Astea-s cele trei povești din Occident. Se întâmplă în aceeași săptămână în București, lumea se intersectează pe la cimitire și prin spitale, iar fiecare face ce face ca să scape. Sau să rămână.

💭 Comentariu

🎬 Așteptări vs realitate

Sincer să fiu, când am pornit Occident, mă așteptam să văd ploaie melancolică, tăceri interminabile, prim-planuri cu ceafa lui Luci și o disperare rusească de-aia rece. Adică stilul consacrat Mungiu.

Cine naiba se uită la 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile când vrea să râdă? Nimeni. Ăla e film de îți tai venele după. Nu doar pe ale tale.

Ei bine, Occident e exact opusul. E Mungiu înainte să devină faimosul „dur și realist”. E Mungiu tânăr, mai puțin încruntat, care încă mai zâmbește la propriile glume. Și știi ce? Chiar funcționează.

😂 Umorul amar

E o comedie, dar nu una cu prostii. Una amară, că deh, românul nu face nimic fără un strop de tristețe.

Umorul se naște din mizeria aia de zi cu zi pe care o știm cu toții: hopa, ți s-au aruncat lucrurile în fața blocului; hopa, mirele a fugit; hopa, ai șanse la o moștenire, dar baba nu mai moare.

E absurd, e caraghios, dar e prea aproape de realitate ca să râzi cu toată gura. Râzi cu jumătate de gură, că știi că pe vremea aia chiar așa era.

🕰️ Capsulă de timp

Filmul este o capsulă a timpului. Deși acțiunea are loc acum un sfert de secol, este incredibil cât de multe s-au schimbat de atunci, semn că societatea galopează într-un ritm infernal.

Mă uitam la imagini și aveam impresia că sunt dintr-o cu totul altă epocă. Nu, nu sunt atât de îndepărtate, suntem în 2000, abia trecuseră doi ani de la ultimul mondial de fotbal la care a participat România.

🧩 Structură inteligentă

Mie mi se pare genial cum e construit filmul. Am zis, la vremea respectivă, că filmul Comatogen e original, dar Occident i-a luat-o înainte cu structura scenariului.

Filmul e împărțit în capitole, iar personajul principal dintr-un capitol devine doar o umbră pe stradă în alt capitol. Ca un puzzle.

La început zici „ia uite-l și pe ăsta, ce caută aici?”, dar după 20 de minute îți dai seama că ăla era cheia de la tot baiul.

Fiecare capitol prezintă o bucată a unei imagini de ansamblu, dar dintr-o altă perspectivă, și oferă câteva amănunte suplimentare față de anteriorul, astfel încât te lămurești pas cu pas cu privire la ce se petrece.

Cred că este pentru prima oară când o glumă a început cu poanta de final și peste câteva zeci de minute am râs ca dementul la ea, pentru că abia atunci am primit și construcția loviturii finale.

🎭 Personaje & actori

Personajele sunt trase direct din realitate.

Luci e surpriza. Alexandru Papadopol (Libertate) joacă un om resemnat care face pe durul, dar se simte că-i un papă lapte. Nu are ambiții, i se rupe (voiam să scriu un cuvânt urât, dar îl completați voi) de tot și de toate.

În schimb, Sorina este la polul opus. S-a săturat să se plimbe cu catrafusele prin noroaie, vrea și ea un apartament în care să nu lovească peretele opus dacă-și întinde mâinile.

Anca Androne (Hoții de subiecte) are o naturalețe ieșită din comun. Nu apare prea mult, dar domină scenele, fără să pară că forțează.

Veteranii Dorel Vișan și Coca Bloos (Pădurea de molizi) dau lecții de actorie. Nu mă puteam dezlipi de la ei când apăreau pe ecran.

Dar știți ce apariție m-a demolat? Chiar dacă are un rol secundar, Ioan Gyuri Pascu, în rolul lui Gică, m-a făcut să râd și să plâng în același timp.

Gicuță era cu ochii numai după prostii, mama lui de zahăr, și se simțea că Gyuri era în elementul lui. A fost un talent uriaș, plecat prea repede dintre noi.

🌍 Temele filmului

După cum v-ați prins din titlu, principala temă este emigrația. Nu pentru că oamenii vor să plece de drag, ci pentru că nu au ce face în cocina asta de România.

O țară în care sărăcia, corupția și prostia și-au unit forțele pentru a aduce populația la limita răbdării.

Mungiu tratează dorul de plecare ca pe o boală contagioasă și ridicolă. Toți vor să plece, dar nimeni nu știe exact de ce.

Occidentul e un vis gol, o etichetă lipită pe o conservă care s-ar putea să fie și ea deja expirată.

💔 Relații & iluzii

De aici înmugurește și o a doua temă: minciuna relațiilor. O vezi pe Mihaela care se dă ceasul morții să-și găsească gagiu, doar ca să uite că un bețivan a lăsat-o baltă în fața altarului.

Vezi cuplul Luci-Sorina: cei doi se iubesc, dar iubirea aia nu plătește chiria.

Fiecare se minte că în occident e mai bine. Uneori este, dar de cele mai multe ori nu este. De fapt, occidentul a ajuns aceeași mizerie, doar că are un ambalaj mai strălucitor.

🎥 Tehnică

Pe partea tehnică, nimic fabulos. Mungiu filmează curat, fără fițe. Camera e aproape mereu la înălțimea omului, nu priviri de sus.

Nu are planurile alea lungi epice, de zici că s-a blocat televizorul pe un cadru. Aici e mai grăbit, montajul e clasic. Uneori chiar prea grăbit: unele tăieturi sunt bruște, de parcă ar fi vrut să termine mai repede scena.

Lumina e naturală, neoane de spital și becuri chioare. Arată exact cum arăta orice apartament din România anilor 2000: urât, gălbui, obositor.

Ce e interesant e că Mungiu folosește culori reci (albastru, gri) pentru interiorul românesc și culori calde (portocaliu, galben) pentru visele despre Occident. Subtil, dar când sesizezi asta, nu mai poți să nu observi. Nu mă credeți? Uitați-vă la film.

🔊 Sunet & muzică

Sunetul, of, aici e nașpa. Dar nu mă miră. Nu știu sunetiștii să tragă în 2026 un sunet bun, darămite în urmă cu un sfert de secol.

Noroc că am avut o subtitrare în engleză care mi-a elucidat multe dintre momentele în care mă poticneam, neînțelegând ce rostesc personajele.

Dar coloana sonoră e faină, are melodii copilărești, dar cu mesaje care acum îți dau fiori pe șira spinării.

🏆 Verdict

Mie mi-a plăcut. E un film pe care îl arăți posacilor care urlă că românii știu să facă doar drame de festival.

Occident e aerisit, e dinamic, are haz. Nu e perfect, dar e sincer. Și pentru un film despre români, sinceritatea valorează cât zece premii la Cannes.

Tehnic, are câteva cusururi (sunetul, câteva tăieturi bruște). Dar actoria e excelentă, temele sunt tratate cu inteligență și umor, iar structura narativă este aproape la fel bună ca Filantropica lui Nae Caranfil.

Și pentru un regizor aflat la debut, asta este o laudă titanică.