Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Am decartat pentru Ziua mea norocoasă cât pentru 6-7 filme, așa că mă așteptam să merite prețul plătit.
Oare poți pune preț pe cultură?
📖 Premisă
Un grup de prieteni se strânge la o casă, se bea, se mănâncă, se compară vieți, se înțeapă cariere, se măsoară reușite, se judecă alegeri.
Printre toate astea, reapare un zar cu valoare aproape mitologică. Un zar care, cândva, a decis cine cu cine pleacă, cine cu cine se combină, cine „câștigă”, cine „pierde”.
Și de aici începe nebunia: vieți alternative, relații inversate, cariere schimbate, căsnicii mutate dintr-o parte în alta și un personaj, Sébastien, care se trezește prins între mai multe variante ale propriei existențe.
Sună a SF de sufragerie? Exact.
E Groundhog Day pe scenă? Da.
Și merge de rupe.
📝 Comentariu
🎲 Iluzia controlului
Am cronometrat fiecare secundă de eternitate în care ființe presupus raționale au încercat să convingă un biet zar că el este arhitectul destinului.
După un timp, numărul exact al ciclurilor devine irelevant, la fel cum devine irelevantă diferența dintre un 4 și un 6 pe o bucată de plastic cubică.
Ce rămâne este senzația că ai fost blocat la masă cu niște oameni care, după al doilea pahar, încep să spună exact cine sunt cu adevărat. Și mamă, ce galerie de nevroze iese de aici.
🗣️ Dialoguri vii, fără mască
Din tot haosul ăla de replici rupte, întreruperi, „da, da”, telefoane care sună fix când nu trebuie, înțepături mărunte și mizerii pasiv-agresive de oameni care se cunosc prea bine de prea mult timp, iese ceva surprinzător de puternic.
Nu doar că iese un spectacol bun. Iese un spectacol al dracului de viu. Este un text care pare că se împiedică, dar de fapt dansează pe nervii tăi.
Nu sunt replici „scrise frumos”. Sunt replici prinse din aer, din certuri reale, din conversații în care oamenii nu mai vorbesc ca să comunice, ci ca să înțepe, să se apere, să se umfle în pene sau să nu recunoască faptul că sunt terminați pe dinăuntru.
🇷🇴 SF românesc fără pretenții
Ah, să nu credeți că rupe la capitolul inteligență științifică. Nu vine cu teorii pompoase despre universuri paralele, nu se apucă să-ți bage în cap fizică cuantică de la omul care a băut trei Aperoluri și a ars frigăruile.
Nu. Piesa ia ideea asta mare și complicată și o bagă într-un context cât se poate de românesc: prieteni vechi, resentimente vechi, invidii nespuse, bani, statut, impresia că altuia i-a fost mai ușor și ție ți-a dat viața doar șuturi în dos.
Iar autorii textului construiesc un univers în care destinul nu este nici măcar o tragere la sorți, ci o decizie luată în bătaie de joc, în timp ce alții așteaptă în mașină să meargă la cinema.
Și aici lovește cu adevărat.
🧠 Minciuna comodă: „n-am avut noroc”
Pentru că, dincolo de zar, de buclele temporale și de schimbările de realitate, piesa vorbește despre una dintre cele mai jegoase minciuni pe care ni le spunem ca să dormim liniștiți: „n-am avut noroc”.
Aha, deci tu n-ai eșuat pentru că ai fost comod, laș, leneș, frustrat, slab sau incapabil să-ți asumi ceva. Nu. Tu ai eșuat fiindcă ai dat 4 în loc de 6. Sigur. Foarte convenabil.
Ceea ce transformă această piesă dintr-o dramă de salon într-un experiment aproape științific este bucla temporală.
În fiecare iterație, Sébastien (Marius Manole) este cel care simte derapajul, cel care urlă că a trăit deja clipa. El devine accidentalul erou tragic al acestui univers, nu pentru că ar fi mai inteligent, ci pentru că este suficient de inconfortabil în pielea lui pentru a observa că pielea nu-i mai aparține.
Iar acest regim repetitiv scoate la iveală esența: imuabilitatea.
🎭 Personaje prinse în ele însele
Franck (Șerban Pavlu – Hotii de subiecte) rămâne prizonierul iluziei antreprenoriale cu „coreenii” și contul din Panama.
Marie Noëlle (Maria Obretin) rămâne prizoniera unei iubiri care s-a născut dintr-un verdict de zar.
Valérie (Medeea Marinescu) este perpetua tăcere resemnată, cea care așteaptă ca bărbații să termine de aruncat zarurile ca să-și poată trăi, în liniște, viața.
Iar Gauthier (Alexandru Papadopol – Libertate) este cel mai gol dintre personaje; un actor ratat care face pe gladiatorul într-un parc.
Este o metaforă atât de perfectă pentru condiția masculină contemporană încât aproape că ustură: te lupți cu morile de vânt în costum de împrumut, în timp ce adevărata putere stă în spatele casei, acolo unde se află potcoava bunicului.
Femeile nu sunt nici ele doar decor afectiv. Din contră, sunt parte din ecuația asta stricată, parte din tensiuni, parte din toate jocurile de putere și de frustrare.
Nimeni nu e curat aici. Și tocmai asta face piesa atât de bună. Nu caută vinovați simpli. Nu dă verdicte ieftine. Spune doar atât: uite niște oameni. Uite ce au devenit. Uite cum se mint. Uite cât de puțin îi desparte de prăbușire.
🎯 Simboluri, umor și palma finală
Pe lângă toate astea, textul are și un umor excelent. Nu umor de glumă scrisă ca să râdă sala politicos.
Umor din situație, din disperare, din ridicol. E comicul care te face să râzi, dar imediat te simți puțin murdar, pentru că îți dai seama că râzi de niște oameni care, de fapt, sunt la un pas de colaps.
Și asta e minunat. Pentru că viața chiar așa e de multe ori: absolut penibilă fix când devine cea mai gravă.
🧩 Obiecte mici, sensuri mari
Fiecare obiect din piesă capătă o greutate pe care personajele i-o conferă cu o disproporție aproape comică.
Zarul este Dumnezeu. Un Dumnezeu mic, de plastic, pe care îl poți pierde printre lucruri, dar care decide soarta a două vieți, a două familii, a două variante de existență.
Este fetișul infantil care devine, prin repetiție, zeitate. Când Franck mărturisește că l-a aruncat, gestul este o profanare de templu. Și, ca orice profanare, lasă lumea într-un haos și mai mare.
Potcoava de pe perete este mitul fondator. Povestea bunicului care a făcut pană în fața casei și a câștigat o avere și o soție este spusă de trei ori.
De fiecare dată, reacțiile sunt aceleași. Este basmul prin care această familie își justifică existența privilegiată. Dar, privită rece, povestea este un manual de parazitism social: un om ajunge să dețină o avere fabuloasă pentru că a avut cuiul în potcoavă în momentul potrivit.
Niciun merit. Doar un cui. Și acest „doar” este inima întunecată a piesei.
Grătarul care nu se aprinde niciodată este simbolul falsei comunități, al ritualului gol, al efortului depus pentru o normalitate care nu survine niciodată.
Mâncarea rămâne o promisiune nerespectată, iar personajele rămân suspendate între foamea fizică și cea existențială.
Și mai e nenorocitul ăla de tablou, care e neînțeles de plebei. E arta abstractă menită să scoată la suprafață aerele arogante și elitiste ale unora care, din teama de a nu părea inculți, laudă fals o mizerie mâzgălită.
💣 Problema nu era viața ta
Mi-a plăcut și faptul că piesa nu se duce în melodramă, deși ar fi avut toate motivele. Avea material să devină o telenovelă pretențioasă despre destin, iubire și alegeri.
În schimb, rămâne nervoasă, mușcătoare, sarcastică.
Iar ideea că același om poate trăi mai multe vieți și să fie nefericit în toate este, sincer, una dintre cele mai bune palme date romantismului ăluia cu „dacă aș fi ales altfel, totul era perfect”.
Nu, frate. Poate n-ar fi fost perfect deloc. Poate ai fi găsit alt decor pentru aceeași nemulțumire.
Poate ai fi avut alt partener, alt job, altă casă și exact aceeași gaură în tine. Piesa îi face lui Sébastien un lucru minunat de crud: îi dă acces la alte variante ale vieții lui și îl obligă să vadă că nici măcar atunci când „câștigă” nu e bine. Și uite așa se duce dracului scuza cu norocul.
Asta mi se pare forța mare a textului. Nu faptul că jonglează cu realități alternative, ci faptul că le folosește ca să spună ceva foarte simplu și foarte neplăcut: problema nu era viața ta. Problema erai tu în viața ta.
⭐ Manole ridică tot spectacolul
Marius Manole dovedește, a nu știu câta oară, că este un actor excepțional de teatru. Cum personajul lui este singurul care știe că retrăiește aceeași oră la infinit, reacțiile sunt pe măsură.
Stupoare, disperare, exasperare, resemnare, respingere – toate se regăsesc în interpretarea sa. Și pare că-i vine atât de ușor să facă trecerea de la o stare la alta. Chiar îl suspectez că-n el zac mai multe personalități distincte, care pun mâna pe control când le vine rândul.
Și ceilalți actori au jucat bine, dar la ei partiturile devin oarecum repetitive, nu au loc să se dezvolte așa cum o face Sébastien.
Închei cu problema mea antică. Înțeleg că teatrul este mai rigid, că ține la tradițiile lui de secole, dar e cazul să se adapteze și el, să devină mai flexibil.
Textul a fost adaptat pentru limba română, are câteva înjurături neaoșe, dar numele personajelor au rămas franceze. Asta deși nu există niciun motiv, pentru că textul este universal, nu este cu specific francez.
Dacă nu sunt cerințe stricte ale autorilor în acest sens, atunci nu există logică pentru ca numele să nu fie și ele adaptate.
Este știrbită credibilitatea unei situații de genul: Du-te-n…, Sébastien!
🔚 Verdict
Este o piesă despre cum, după ce ai toate lucrurile, îți rămâne doar să te plângi că nu ai avut.
Pleacă de la un lucru mărunt și ajunge direct în măruntaiele omului. O comedie amară, un joc al destinului, o palmă dată autosuficienței și, în același timp, un spectacol despre prietenie, ratare, iubire și toate minciunile elegante pe care ni le spunem ca să nu admitem că, uneori, nu zarul a fost prost. Ci noi.
Asta da piesă. Te face să râzi, te face să te încrunți, te face să te gândești la toate alegerile tale tâmpite și, cel mai grav, te face să înțelegi că poate nici dacă dădeai 6 nu ieșea mai bine.
Așa că da, a meritat toți banii.
