Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 2009
Țara lui Maradona câștiga al doilea Oscar cu El secreto de sus ojos, după ce lovise decisiv cu La historia oficial.
De ce l-am pomenit pe Maradona? Hai că știți răspunsul. O să ajungem și pe stadion.
🎬 Premisă
Un tip pensionat, Benjamín Espósito, fost angajat la o instanță penală, decide să scrie un roman despre un caz care l-a marcat cu douăzeci de ani în urmă.
O femeie tânără a fost violată și ucisă în apartamentul ei, iar el a fost unul dintre cei care au condus ancheta cazului.
În spatele dosarului stau un văduv devastat care vrea dreptate, un coleg bețiv care vede lucruri pe care alții le ratează și o șefă nouă, Irene (Soledad Villamil), o tipă cu sânge albastru și ochi mari, pe care Benjamín o iubește fără să aibă curajul să facă o mișcare romantică.
Acum, după două decenii, scrisul îl forțează să se uite înapoi la ce s-a întâmplat cu cazul, cu ea și cu el.
💭 Comentariu
🎯 Oscarul care chiar ține treaz
Să începem cu ceva ce probabil știi deja: producția asta a luat Oscar la categoria film străin. Și când zic „străin”, mă refer la tot ce nu e din America (aia cu MAGA), adică zona aia unde descoperi că filmul nu înseamnă doar francize și explozii.
Dar nu e Oscar din ăla la care adormi după jumătate. Dimpotrivă. Stai cu el ca la meci. Și nu întâmplător zic asta.
👥 Personaje care chiar se simt ca oameni
Benjamín Espósito e jucat de Ricardo Darín, omul ăla care poate să pară obosit și îndrăgostit în aceeași secundă fără să facă nimic spectaculos.
Are un fel de resemnare sud-americană care nu e deprimantă, e mai degrabă „hai să vedem ce-mi mai dă viața, oricum nu pot controla mare lucru”.
Soledad Villamil, în rolul Irenei, e genul de femeie care ar putea să fie șefa ta și să-ți dea peste cap viața emoțională fără să-și propună.
Chimia dintre ei e atât de bine construită încât uiți că te uiți la un film.
Și apoi e Pablo Sandoval, interpretat de Guillermo Francella. Dacă ai văzut vreodată un tip care bea de zici că mâine vine sfârșitul lumii și, totuși, are cea mai lucidă intuiție din cameră, ăla e el.
Sandoval e vocea incomodă a filmului: spune lucruri pe care nimeni nu vrea să le audă, inclusiv faptul că sistemul e putred și că uneori dreptatea nu vine din proceduri.
🏟️ Momentul în care filmul își arată mușchii
Bun, acum că am stabilit care-s personajele, nu mai rezist, trec la faimoasa scenă de pe stadion.
E o urmărire de câteva minute filmată într-un singur plan. Fără tăieturi. Mă rog, nu chiar fără, dar suficient de bine ascunse încât să pară imposibilă. E una complicată, nu e un episod din Tătuțu.
Totul se petrece pe un stadion de fotbal, printre mii de oameni care urlă. Sau, mai corect, sute de oameni + restul completați digital. Dar asta contează mai puțin. Ce contează e senzația pe care ți-o dă.
Mă uitam uimit la acea secvență, care pare construită ca să înțelegi de ce unii oameni intră în cinematografie: nu pentru faimă, ci ca să facă un plan-secvență ca ăla și apoi să moară liniștiți.
Și, foarte important, nu e doar o demonstrație tehnică.
Are sens în poveste. Acolo se decide soarta unui personaj într-un mod care nu ține de lege, ci de instinct și disperare.
🧠 Memorie, obsesie și un trecut care nu se dă plecat
Filmul alternează între anii ’70 și sfârșitul anilor ’90, perioadă în care Benjamín scrie.
Și pe măsură ce scrii despre trecut, trecutul începe să te scrie pe tine. Nu e un truc nou, dar aici funcționează pentru că fiecare întoarcere în timp are greutate emoțională. Nu e doar decor.
În spatele poveștii de dragoste neîmplinite și al crimei care declanșează totul stă un context mai mare: Argentina dictaturii, unde justiția era mai mult o formalitate decât o realitate.
La un moment dat, după un eveniment care se petrece în partea a doua, filmul devine dureros de clar: nu e doar o poveste despre un criminal psihopat, e o poveste despre un sistem strâmb.
Nu vreau să dau spoilere, dar o să zic așa: finalul e unul dintre acelea care te vor bântui zile întregi. E tulburător fără să fie sângeros. Atât am avut de zis aici.
⚠️ Ce nu-mi place?
Dacă e să cârcotesc ceva, aș spune că prima jumătate are câteva momente în care ritmul scade puțin, mai ales când scenariul intră prea mult în detalii birocratice.
Înțeleg intenția: arată cum ancheta e sabotată de hârțogărie și corupție. Dar stai cu o senzație de „hai, că știm deja, du-ne mai departe”.
Vorba aia, trăiesc în România, știu prea bine ce înseamnă birocrația ale cărei rotițe se învârtesc doar dacă le ungi cu niște bancnote.
De asemenea, personajul Irene e scris mai puțin consistent decât al lui Benjamín. Are momente bune, dar uneori pare că e acolo mai mult ca obiect al iubirii decât ca persoană cu acțiuni proprii.
Noroc că Soledad Villamil e o actriță suficient de bună încât să compenseze din talent acest minus.
🏆 Verdict
Ăsta este un film pe care-l pot recomanda aproape oricui, fără să-mi fie teamă că o să se plictisească.
Atenție, am zis aproape, pentru că există și categoria aia care își pierde răbdarea după 30 de secunde și caută altceva.
Are dramă, are suspans, are un pic de umor negru și o poveste de dragoste care nu e siropoasă.
E unul dintre acele filme care îți amintesc că, dincolo de efecte speciale și francize de miliarde de dolari, mai există oameni care știu să creeze cinema de calitate cu actori buni, un scenariu inteligent și un regizor care nu se grăbește să-ți explice totul pe tavă.
Dacă nu l-ai văzut, bagă-l când ai chef de ceva serios.
Dacă l-ai văzut deja, probabil știi de ce lumea încă vorbește despre el după atâția ani.
Și dacă ai văzut remake-ul american din 2015 cu Julia Roberts și Nicole Kidman… uită-l.
Serios. Nu există. Fă ca Benjamín cu trecutul lui: amintește-ți de original și ignoră copia.
Trailer
