Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 1985
Argentina își face simțită prezența la Oscar cu La Historia Oficial, primul film din această țară care cucerește trofeul.
🎬 La Historia Oficial – Premisă 📖
Suntem în Argentina anului 1983 și asistăm la ultimele luni ale dictaturii militare.
Alicia (Norma Aleandro), o profesoară de istorie cu o viață aparent liniștită, începe să-și pună întrebări despre originea fiicei sale adoptive.
Între orele de istorie predate unor elevi care arată mai aproape de prima pensie decât de prima dragoste și discuțiile în contradictoriu cu soțul înstărit, Alicia investighează prin arhive medicale pentru a afla de unde provine fata înfiată.
Într-o societate care abia începe să-și recupereze vocea, se insinuează îndoiala: dacă adevărul pe care l-ai spus ani de zile e doar o… poveste oficială?
Filmul nu sare direct în subiect, ci îl desface lent, aproape academic, cu o răbdare care te poate pune la încercare. De fapt, nu poate, ci chiar te pune.
💭 La Historia Oficial – Comentariu 🍿
Menționez din capul locului că filmul a avut un avantaj clar în cursa pentru Oscar: curajul de a vorbi despre „desaparecidos”, adică victimele disparițiilor forțate din timpul dictaturii.
E o producție care vrea să deschidă ochii, să pună întrebări incomode și să dea o voce celor reduși la tăcere.
Doar că, în drumul peliculei spre profunzime, uită uneori să mai fie și… film. Adică poveste vie, emoție, ritm.
🐢 Ritm și atmosferă: Lent fără intensitate
Nu-i o crimă odioasă că filmul e lent. Dar e un lent fără intensitate. Povestea este extrem de serioasă, dar transpunerea ei pe ecran mi s-a părut foarte plictisitoare.
Scenele se lungesc, tăcerile devin obositoare, iar uneori ai impresia că ești într-o piesă de teatru pusă pe pauză.
Există tensiune, da, dar e genul de tensiune care fierbe la foc mic și te lasă să te întrebi dacă o să dea vreodată în clocot.
Sunt prea multe scene în sala de clasă care duc nicăieri, prea multe discuții conjugale care se sting în neant, prea multe nimicuri verbale care irosesc timp prețios.
🎓 Tematică și comparații
Din ce am reușit să identific, pentru că nu-s mare expert în istoria argentiniană, subiectele abordate sunt diverse: regimul militar și represiunea, trauma și memoria colectivă, tensiunea dintre adevărul oficial și cel personal, rolul complicității și al tăcerii.
🇷🇴 Paralele românești: Ecouri ale postcomunismului
Pe alocuri, mi-a adus aminte de producțiile românești post-decembriste care criticau regimul comunist, precum Anul Nou care n-a fost.
Aceleași imagini ponosite, aceeași frică de a-ți exprima nemulțumirea, aceleași lipsuri dacă aveai ghinionul să nu faci parte din categoria rarefiată a celor protejați de sistem.
Am percutat la toate aceste aspecte, nu-s chiar bolovan rostogolit de pe cel mai sterp deal cerebral, doar că filmul nu a reușit să fie cu adevărat interesant.
E ca o lecție de istorie care vorbește despre un eveniment dramatic, dar o face folosind limbaj de lemn și cifre seci, care nu captează atenția.
🎥 Regia: Sobrietate care devine inhibiție
Luis Puenzo nu caută efecte sau dramatism de operă, ci merge pe minimalism și sobrietate. Ceea ce e admirabil, până la un punct. Problema e că această sobrietate devine, pe alocuri, inhibantă.
Filmul nu lasă loc emoției brute, ci o filtrează printr-un strat gros de reținere stilistică. Îi lipsește acel moment de explozie care să te miște visceral.
🎭 Norma Aleandro: O interpretare tăcută, dar demnă
Norma Aleandro livrează o interpretare care, deși nu e spectaculoasă, are o anumită demnitate interioară.
Alicia nu țipă, nu sparge farfurii, nu dă vina pe toată lumea, dar se frământă în tăcere, iar drama e mai degrabă în priviri decât în replici.
E un portret coerent al unei femei captive între ce-a știut, ce-a ignorat și ce-a devenit.
🏆 La Historia Oficial – Verdict 👍 sau 👎?
Este un film important pentru că a pus pe masă o temă tabu. Și da, e un film curajos pentru momentul istoric în care a apărut.
Dar tema gravă nu-i suficientă pentru a naște un film bun, dacă nu este inserată într-o poveste captivantă.
Dacă-l vezi azi, fără prea mult context, așa cum am făcut eu, riști să-l percepi mai degrabă ca un eseu vizual decât ca o dramă cinematografică puternică.
La Historia Oficial e ca un discurs bine scris, dar livrat de cineva fără carismă. Spune lucruri importante, necesare, chiar emoționante în fond, dar le face cu o sobrietate care poate amorți publicul.
Dacă îl vezi pentru emoție brută sau ritm cinematografic alert, vei fi dezamăgit.
Dacă o faci pentru mesaj și simbolism, îi vei respecta intenția, dar nu vei fi copleșit.
Nu știu de ce vorbesc în numele vostru, toate astea au reprezentat experiența mea, nu știu cum o să percepeți voi filmul, eu am să-i cumpăr șase păpuși realiste.
M-a prins într-o pasă generoasă și fac asta mai mult pentru subiectul tratat decât pentru filmul în sine.
(3 / 5)
Trailer
