Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Nici nu intru bine în articol și scriu că vizionarea lui À bout de souffle a fost o experiență stranie.
🎬 À bout de souffle – Premisă 📖
Povestea e mai simplă decât un manual de franceză de clasa a 5-a.
Michel (Jean-Paul Belmondo) este un găinar care fură o mașină.
Nimic foarte grav până aici. Însă are ghinion. Este luat în colimator de un polițist, pe care îl împușcă mortal.
Așa că Michel se ascunde în Paris, unde tot încearcă s-o convingă pe americanca Patricia (Jean Seberg), ce vinde ziare pe Champs-Élysées, să fugă cu el în Italia.
Ea parcă îl iubește, parcă nu-l iubește, parcă îl crede, parcă nu-l crede, parcă ar fugi cu el, parcă n-ar fugi cu el.
Gata, mi s-au terminat petalele.
Și asta este toată povestea.
💭 À bout de souffle – Comentariu 🍿
Dacă n-ați văzut până acum filmul, sunt șanse mari să pățiți ce am pățit și eu.
Să-l porniți cu respect, să-l urmăriți cu speranță și să-l terminați cu o ușoară senzație de „serios, asta e capodopera aia care a schimbat cinema-ul?”.
La mine a fost și o situație aparte. Am văzut Nouvelle Vague, care este o cronică a realizării acestui film, apoi, a doua zi, am urmărit și À bout de souffle.
Așa că nu am fost surprins de nimic, știam scene întregi, recitam replici odată cu personajele, până și finalul îl aveam bine întipărit în minte. Ba eram pus la punct și cu momentul în care-și face apariția, într-un cameo, chiar Godard.
Mai mult decât atât, cunoscând amănunte despre film, m-am concentrat pe depistarea unor erori menționate în Nouvelle Vague.
De fapt, nici n-a fost nevoie ca producția lui Linklater să-mi spună ce și cum, sunt extrem de evidente și cu ochiul liber.
Cum Godard a filmat când îl tăia capul, nu este de mirare că figuranții din fundal nu sunt figuranți, ci simpli oameni surprinși de camera de filmat, oameni care uitau insistent la actori, neștiind care e treaba cu ei sau că se toarnă un film.
✂️ Montajul – Lovitura de topor a lui Godard
Montajul e agresiv din cale afară. Nu dinamic, nu modern, ci agresiv.
Jump-cut-uri care sar ca purecii din blana câinelui, tăieturi în mijlocul frazelor, cadre care par puse la întâmplare, totul e atât de haotic încât te gândești că editorul a avut o urgență și a montat filmul cu o magie neagră și două butoane.
Dar tocmai acest „vai, ce-i asta?” este motivul pentru care criticii au făcut infarct de fericire în 1960.
Și, nu, Godard nu a fost un incapabil, totul este intenționat. Regizorul a luat eleganța montajului clasic și a trântit-o pe jos.
⚡ Anti-reguli, Anti-sistem
A zis „Gata, de azi filmul nu mai trebuie să fie frumos. Poate să fie viu.” Problema e că uneori, „viu” se traduce prin „iritant și un pic amețitor”.
Eu, personal, nu m-am enervat, pentru că știam ce mă așteaptă, mai degrabă m-am amuzat, dându-mi seama cât de fidel e Nouvelle Vague.
Acest dezinteres total față de regulile clasice ale filmului (montaj, narațiune, continuitate, structură, ritm, personaje) a luat prin surprindere lumea cinema-ului.
Godard n-a vrut să respecte niciun standard, a făcut un film exact cum l-a tăiat capul, arătând că se poate și fără să urmezi clișeele clasice.
Cu toate astea, rezultatul nu este automat un film bun, regulile au și ele scopul lor, de a elimina haosul incoerent dintr-o producție.
Și, să mă ierte Dumnezeu, À bout de souffle nu este nici pe departe un film reușit. Că a avut un impact cultural mare și a schimbat felul în care este văzută producția unei pelicule, da, este adevărat.
Dar și eu, dacă alerg în fundul gol în mijlocul celei mai aglomerate intersecții bucureștene, sfidând regulile, am toate șansele să declanșez o revoluție. Dar asta nu înseamnă că sunt plăcut de privit.
🤦 Erori de continuitate – dinadins
Nici n-am pomenit de erorile de continuitate, care sunt cu duiumul. Și toate sunt intenționate. Godard le-a lăsat acolo ca să demonstreze că filmul nu trebuie să fie perfect ca să fie expresiv.
În 2025, sună mai mult a scuză decât a manifest. Dar atunci a fost ceva incredibil și nemaivăzut.
E ca și cum ai urmări azi un blockbuster Marvel în care Thor poartă ciorapi albi într-un cadru și negri în următorul și nimeni nu repară în post-producție.
🗣️ Dialoguri – Filozofie din mers
Dacă ai impresia că personajele vorbesc mult fără să spună nimic… felicitări, ai prins esența.
Michel și Patricia discută despre viață, moarte, relații, fuga în Italia, poezie, afecțiune, sexualitate, cinema.
Dar totul pare improvizat pe loc, ca și cum actorii ar fi primit indicația: „Gândiți-vă că sunteți foarte profunzi, dar nu vă obosiți să aveți dreptate”.
Și sunt șanse mari ca așa să și fi fost, pentru că nu a existat un scenariu bătut în cuie, totul se făcea de pe o zi pe alta.
Pentru că de ce nu? Dă-le naibii de reguli și ducă-se dracului coerența.
🎥 Atmosfera Parisului – aici filmul e magic
Dacă la nivel narativ filmul e slăbuț, iar la nivel de montaj e o palmă peste ceafă, și nu mă poate convinge nimeni că nu-i așa, la nivel de atmosferă e superb.
Parisul arată ca o plimbare lungă de vară în care nu contează destinația, ci vibrația străzii.
Taxiuri, cinematografe, librării, camere înghesuite, apartamente în care nu se întâmplă nimic și totuși simți că se întâmplă TOT.
Aici filmul are suflet. Aici trebuie să-i dau lui Godard ce e al lui Godard. În ciuda tuturor defectelor, ai sentimentul că tragi cu ochiul la viața reală.
🏆 À bout de souffle – Verdict 👍 sau 👎
Și totuși, vrând-nevrând, trebuie să recunosc: À bout de souffle nu e un film bun în sensul clasic, dar e un film important.
Iar combinația asta îl face o mică bombă cu fitil artistic, doar că fitilul s-a consumat acum 60 de ani, iar azi privesc doar fumul.
Pe măsură ce-l digeram, îmi dădeam seama că nu e doar un film, e un fel de moft cinematografic cu personalitate.
Să fac o comparație colocvială, e genul ăla de tip care intră la o petrecere, îți ia paharul din mână, îl bea, îl sparge pe jos și apoi toată lumea îl declară „vizionar”.
Din perspectiva mea actuală, și puteți să mă înjurați pentru că nu percutez la genialitatea acestei capodopere inestimabile, filmul e slab ca narațiune, haotic ca montaj și incomod ca ritm.
Dar nu pot să-i contest farmecul, stilul și, mai ales, tupeul artistic, fiind unul dintre ctitorii filmului independent. À bout de souffle a arătat că se poate și altfel.
Godard a avut bugetul unei salate și ambiția unui dictator artistic și e musai să respect asta.
Trailer
