Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Sisu: Road to Revenge schimbă obiectul muncii, nu mai sunt căsăpiți naziști, ci comuniști. Cam tot dracu’ ăla e.
🎬 Sisu: Road to Revenge – Premisă 📖
Rusia, pardon, Uniunea Sovietică, a anexat o parte din Finlanda. Deh, așa sunt ăștia, pe unde pun piciorul, consideră că este casa lor.
Apropo de asta, Aatami (Jorma Tommila) se întoarce acasă ca să ia casa cu el din Rusia și să o ducă înapoi în Finlanda.
Cum s-o ia cu el? Scândură cu scândură, le încarcă pe toate într-un hârb de camion și p-aici ți-e drumul.
Doar că rusnacii vor să-i facă de petrecanie, așa că-l trimit pe cel mai fioros Bau-Bau al lor (Stephen Lang – Avatar) pe urmele legendei finlandeze.
Și de aici încolo știți ce urmează.
💭 Sisu: Road to Revenge – Comentariu 🍿
V-a fost dor de bătrânul Aatami? Mie da. Așa că am mers tocmai la București să văd partea a doua.
N-am noroc, în urbea mea e interzis la filme în care comuniștii sunt măcelăriți, ținând cont că în fruntea județului e partidul roșu.
Nu mai întind coarda ca un cordon ombilical ce nu vrea să se rupă, o zic direct: filmul nu minte nici măcar o secundă despre ce vrea să fie.
Aproape 90 de minute de măcel satisfăcător, la limita absurdului, dar și dincolo de ea, exact în zona aia bună în care râzi, te minunezi și te întrebi dacă n-ar trebui, totuși, să-ți acoperi ochii la anumite faze… dar nu o faci, pentru că e prea mișto.
Consumatorii de filme de artă, cei care vor metafore profunde și pledoarii ale dadaismului diegetic în fiecare scenă, vor fi oripilați de lipsa de realism a filmului.
Eu, unul, știam exact la ce producție mi-am luat bilet și n-am avut pretenția, nici măcar o secundă, ca Aatami să fie un personaj verosimil sau ca acțiunea să respecte legile lumii noastre.
🪓 Aatami în modul ultra-violent
Ce să mai, Sisu: Road to Revenge sare atât clasicul rechin american, cât și proverbialul cal românesc, când vine vorba de scenele în care Aatami o ia razna și se pune pe secerat martalogi sovietici.
Așadar, personajul principal, în caz că ați uitat ce-i poate pielea, este un „moșulică spartan din Finlanda”, cu un inventar bogat de arme improvizate, expresii faciale 0, rezistență fizică infinită și o poftă de răzbunare pe care n-ai s-o găsești în nicio clinică specializată în managementul furiei.
🚚 Acțiunea: vehicule, metal și explozibil
Spre deosebire de Sisu, unde Aatami căuta confruntările cu naziștii, aici el vrea doar să ajungă acasă, nu are chef de scandal. Doar că scandalul îl urmărește la fiecare pas.
Povestea este mai simplă în partea secundă, nu avem personaje secundare care să-i dea o mână de ajutor, dar acțiunea este mai spectaculoasă.
Carnagiul vehicular este extaziant, sunt folosite motociclete, mașini, tancuri, avioane, trenuri, toate numai material bun pentru Aatami să le distrugă în cele mai fantasmagorice modalități.
💥 Măcel satisfăcător
Cum exploziile sunt pe bune, practice și grandioase, nici nu vă imaginați cât de fericit mă simțeam, mai fericit decât la un masaj nerecomandat de medic.
Și exact când începuse să-mi fie dor și de confruntări cu oameni, filmul schimbă macazul și intră în teritoriul violenței corporale.
Bre, nene, nici când se face pomana porcului de Crăciun nu sunt împrăștiate atât de multe organe ca în Sisu: Road to Revenge.
Acțiunea e genul ăla de „băi, stai puțin, chiar a făcut asta?”, în care la fiecare 10 minute apare câte un moment atât de stupid-ingenios încât îl accepți ca pe un legământ sacru între tine și film: „nu ne luăm în serios, dar o să ne distrăm”.
🌀 Coregrafie și umor involuntar
Au fost și scheme coregrafiate atât de grațios, încât l-am făcut pe Aatami membru de vază în PLM, adică în Partidul Logicii Minime.
Ritmul e perfect pentru gen: nu te lasă să respiri prea mult, dar nici nu devine obositor. Totul merge în linie dreaptă către un „revenge porn” cinematic pur, finlandez, nefiltrat.
Există și umor involuntar? Da, și are valoare de aur. E genul de film în care reacția ta la fazele absurde devine parte din experiență.
🔪 Arsenalul improvizat al lui Aatami
Aatami nu explică nimic, nici nu are nevoie, la el faptele vorbesc.
Iar faptele sunt târnăcoape, cuțite, mitraliere, fiare contorsionate și chiar și niște banale furculițe care-și schimbă permanent destinația.
🎨 Imagine, sânge și efecte practice
La nivel vizual, totul se prezintă așa cum trebuie. Nici nu excelează, pentru că nu are buget pentru așa ceva, dar nici nu dă chix, astfel încât să te scoată din atmosferă.
Impresionează cantitatea de sânge fals; când se activează tornada Aatami, urlă RoAlert numai coduri roșii. Aici, efectele practice sunt aproape perfecte, chiar crezi că trupul uman este o cisternă interminabilă de sânge.
👤 Antagonistul și problema limbii
Nu prea mi-a plăcut antagonistul. Stephen Lang este irosit în film, în cea mai mare parte dă ordine și abia în final își suflecă mânecile.
OK, ai adus un nume cunoscut pentru publicul internațional. Atunci folosește-l cum trebuie.
Ah, și dacă am cârâit la Cravata galbenă, trebuie să fiu consecvent. Și aici am avut probleme cu limba.
Rușii vorbesc o engleză stâlcită, cu accent clasic, dar finlandezii vorbesc pe limba lor.
Ar fi trebuit să existe consistență lingvistică: ori toată lumea vorbea o engleză pocită, ori fiecare pe graiul lui. Amestecul ăsta neinspirat mi-a deranjat urechea.
🏆 Sisu: Road to Revenge – Verdict 👍 sau 👎?
Uneori vreau un film care nu-mi cere nimic la nivel intelectual și care vrea doar să mă bucur de masacru, indiferent de cât de improbabil e.
Sisu: Road to Revenge știe că e ridicol, dar dinadins caută acest ridicol.
Ce mai e de comentat când personajul principal, cu mai multe vieți decât numărul de abonați Netflix, intră într-o serie de situații imposibile în care doar el ar putea supraviețui?
Tot scenariul se bazează pe vreo trei replici și 400 de moduri diferite în care oameni foarte răi sunt transformați în pastă cărnoasă.
Realism? Logică? Psihologie? Metaforă? Profunzime? Sunt cuvinte pe care scenariul nu le cunoaște și nici nu are nevoie de ele.
Sisu: Road to Revenge este fix ce promite și nimic mai mult: un film extrem de brutal, distractiv, lipsit de pretenții, făcut cu plăcere și cu un nivel adorabil de neseriozitate.
Dacă știi la ce te înhami, atunci bucură-te de masacru.
Dacă vrei filozofie, e programul plin de filme care-ți pun la grea încercare creierul. Aici nu este cazul. Și nici nu e nevoie.
Trailer
