Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Cu un titlu atât de ciudat ca If I Had Legs I’d Kick You, era musai să vizionez această producție marca A24.
🎬 If I Had Legs I’d Kick You – Premisă 📖
Linda (Rose Byrne – Spy) este o terapeută copleșită de greutăți. Are grijă singură de fiica ei bolnavă, care trebuie hrănită printr-un tub alimentar.
Soțul este mai mult absent, casa lor se deteriorează grav, iar colapsul tavanului le obligă să se mute într-un motel ieftin.
Pe măsură ce presiunea din toate direcțiile crește, de la pacienții ei până la boala copilului, Linda începe să se prăbușească psihic.
Filmul urmărește această degradare interioară, prezentată nu ca o poveste realistă, ci prin percepția distorsionată a unei femei aflate la limită.
💭 If I Had Legs I’d Kick You – Comentariu 🍿
Cineva s-a uitat de prea multe ori la Beau is Afraid, pentru că filmul de față este versiunea feminină a producției semnată de Ari Aster.
N-o să-i tot pomenesc numele, pentru că este prea lung, așa că o să mă refer la el ca Lipsa Picioarelor.
Scenarista/regizoarea Mary Bronstein nu a avut în gând să ne spună o poveste clară, ci să ne bage direct în torentul emoțional al unei femei care se destramă încet.
Lipsa Picioarelor este construit din momente care par reale, dar funcționează de fapt ca reflexii distorsionate ale unei minți obosite.
Mă uitam și îmi dădeam seama că nimic nu era în regulă, totul parcă se petrecea într-un univers paralel în care isteria și absurdul erau legi obligatorii.
Când lumea i se prăbușește în cap, mă rog, tavanul, Linda începe un traseu prin moteluri triste, nopți nedormite, telefoane cu un soț absent și sesiuni de terapie care sunt la fel de utile ca un colac de salvare găurit.
🧠 Tematică & Stil
De aici mi-am dat seama că realitatea are alte reguli în acest film, pentru că era ilogic ca un psiholog s-o asculte pe Linda, să realizeze că prin mintea ei piticii făceau un marș interminabil și s-o lase să-și continue meseria de terapeut, dând sfaturi altor oameni aflați la ananghie.
E ca și cum ești doctor, știi că vorbești cu cineva care are probleme psihice grave, dar îl lași să-i consilieze pe alții cu privire la sănătatea mentală. Ah, stai, de fapt, fix asta se întâmplă în Lipsa Picioarelor.
Lumea din film nu are sens pentru că nu e o lume „reală”. Producția nu ascunde faptul că filtrează totul prin subiectivitatea ei extremă.
Evenimentele nu au ritm normal, oamenii se comportă complet aiurea, ca într-un vis tulbure, iar realitatea se rupe constant în bucăți.
Suntem, mai degrabă, înghesuiți într-un spațiu psihologic, în care fiecare acțiune sau eveniment poate fi interpretat în multiple moduri, în funcție de starea în care te afli și, de ce nu, în funcție de ce ai în chiloți.
👶 Subtext – Maternitate & simboluri
Aș putea spune că filmul se adresează mai mult femeilor, pentru că una dintre temele principale abordate este maternitatea.
Cel puțin, la concluzia asta am ajuns, considerând că tubul înfipt în fiică este, de fapt, un cordon ombilical, iar inundația din apartament reprezintă ruperea apei.
Nu-mi dați cu tavanul în cap, sunt simple speculații, nu spoilere, nu mă strângeți de gât cu vreo cravată colorată, fiecare va interpreta altfel majoritatea scenelor.
🌀 Ambiguitate & repetitivitate
Așa cum am menționat deja, cele mai multe secvențe nu trebuie luate literal, ci ca metafore ale unui psihic obosit, aproape de rupere.
Filmul nu te ajută deloc, e clar că nu vrea asta. Mary Bronstein preferă ambiguitatea totală în locul unei închideri line. Un fel de „eu v-am dat piesele, voi descurcați-vă cu ele, fără să știți ce imagine trebuie să iasă în final”.
Problema apare când filmul insistă atât de mult cu stilul ăsta neclar și interpretativ, încât își pierde o parte din forță.
E intenționat obositor și de multe ori devine repetitiv. Îți arată de zece ori același lucru sub forme diferite: fragilitatea mentală a protagonistei.
Unele secvențe par puse acolo doar ca să accentueze aceeași stare și atunci ritmul devine greoi.
Alteori, parcă dinadins filmul vrea să te enerveze, să te aducă în pragul exasperării, să simți ce simte și personajul principal.
Ce-i drept, între realismul emoțional și haosul stilistic, filmul își găsește momente excelente, dar și zone în care se rătăcește în propriile intenții. Din păcate, primele sunt mai puține decât cele din a doua categorie.
🎭 Casting bizar
Înainte să trec la verdict, hai, măi, serios? Conan O’Brien și A$AP Rocky (Highest 2 Lowest)? S-au terminat și la ăștia actorii?
Nu e suficient că-s filme la noi cu Cătălini? Scărlătescu, Zmărăndescu, Botezatu? Trebuie să văd acum prezentatori și rapperi în filme americane prefăcându-se că-s actori?
🏆 If I Had Legs I’d Kick You – Verdict 👍 sau 👎
Lipsa Picioarelor e un film puternic în intenție și fragmentat în execuție. E onest în felul lui dur, afectat de propriile ambiguități și construit pe o performanță excelentă a lui Rose Byrne.
Te lovește, te apasă, te scoate din confort, dar nu întotdeauna reușește să transforme toată această tensiune într-o experiență cinematică totală.
Pierde din originalitate pentru că povestea nu este deloc nouă și nici transpunerea ei pe ecran nu surprinde. Am mai văzut acest stil dezordonat și confuz.
Este despre prăbușirea interioară, nu despre poveste. Despre percepție, nu despre fapte. Despre epuizare, nu despre soluții.
Și am început să mă cam satur de stilul acesta de a spune ceva extrem de simplu prin cele mai alambicate metode posibile, pentru a mima inteligența artistică.
Trailer
