Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Am rătăcit un pic pe Netflix și m-am împiedicat de Baramulla.
Bine, m-ați prins, nu m-am împiedicat, pentru că filmul era cap de listă la recomandări și mă aștepta cuminte pe pagina principală.
🎬 Baramulla – Premisă 📖
Povestea începe destul de simplu, dar și sumbru. Într-un orășel din valea Kashmir dispare un copil.
Problema numărul unu: este fiul unui influent om politic.
Problema numărul doi: dispare în timpul unui număr de magie. Se oferă voluntar, intră într-un cufăr și trucul funcționează, chiar prea bine. Ia copilul de unde nu-i.
Până și măscăriciul de magician este mut de uimire, dar îi dispare repede starea de nedumerire când este luat în primire de poliție.
Între timp, își face apariția DSP Ridwaan Sayyed (Manav Kaul), un copoi cu un trecut învolburat, trimis acolo să descopere ce se întâmplă.
Dar pe măsură ce sapă mai adânc, ancheta devine mai mult o călătorie interioară decât una polițistă.
Ah, și ca să fie tacâmul complet, familia polițistului este cazată într-o casă uriașă, dărăpănată și… bântuită de fantome.
Și ăsta este doar începutul!
💭 Baramulla – Comentariu 🍿
Uneori îmi vine să plâng în pumni pentru că mulți au fobie de filmele indiene și ratează niște bijuterii precum acest Baramulla.
În doar două ore am văzut o dramă politică, un thriller misterios, un horror cu fantome, o acțiune brutală și un mindfuck simbolic, toate îmbrăcate într-o poveste coerentă, cu rădăcini adânc înfipte în eternul conflict din Kashmir.
🌫️ Durerea unui popor între viață și uitare
Ceea ce părea un film polițist obișnuit, cu un om al legii pe urmele unui răpitor de copii, se transformă într-o cronică despre durerea colectivă a unui popor care n-a apucat să-și plângă morții.
Acțiunea are loc în Baramulla, care nu este doar un loc, ci o stare de spirit. E frig, e tăcere, e umilință, e o rană veche care pulsează sub peisaje superbe.
Filmul vorbește despre traume care nu se sting niciodată, doar se mută din generație în generație, până când ajung să-i afecteze și pe cei nevinovați.
Combină mai multe fire narative, care par dezlânate la prima vedere și chiar nepotrivite într-un asemenea scenariu, dar pe măsură ce evenimentele capătă amploare, totul începe să aibă sens și piesele acestui puzzle uriaș formează, pas cu pas, o imagine completă.
🗺️ Un film care cere context
Ce e drept, pentru ca impactul să-și atingă potențialul maxim, spectatorul trebuie să știe câte ceva despre disputa dintre Pakistan și India pentru Kashmir.
Eu am fost norocos, am văzut destule producții pe această temă, astfel încât pot spune că nu am picat în mijlocul unei ecuații necunoscute și aveam ceva habar cum stă treaba pe acolo.
De aceea, mi-a fost ușor să achiesez la poveste și să înțeleg anumite simboluri pe care filmul le utilizează pentru a-și transmite punctul de vedere.
👻 Fantomele vinovăției
Ce mi-a plăcut cel mai mult e felul în care Jambhale refuză să explice totul. Da, există elemente supranaturale, dar ele nu sunt acolo ca să sperie, nu bântuie demonic, au alt rol. Prezența lor este menită să închidă cercul unei vinovății.
În Baramulla, fantomele nu sunt altceva decât remușcări colective. Oamenii nu mai știu cui să ceară iertare și atunci inventează umbre, zei și spirite care să le poarte durerea.
Dar dacă nu-s deloc plăsmuiri ale unei imaginații bogate? Și cred că am spus prea mult.
🎥 Un film indian fără cântece, dar cu suflet
Rar am văzut un film indian atât de serios. Este lipsit de orice fărâmă de umor și nu are cântece.
Reușește să evite și melodrama inutilă, iar atmosfera este sumbră, fără explozie de culori și fără acea agitație specifică filmelor masala.
Aici, regizorul are curajul să facă opusul. Nu ne încântă ochiul cu spectacol exuberant, ci lasă imaginea și respirațiile actorilor să spună ce trebuie.
😱 Groază făcută cu măsură
Partea cu fantome este excelent executată, nu apelează decât în rare cazuri la zgomote puternice.
În rest, livrează sperieturi autentice: umbre care se preling pe pereți, urlete de câine inexistent, două lumini sferice care te sfredelesc până în măduva oaselor și teama că o draperie trasă te va aduce față-n față cu un moroi tragic.
Și, mai presus de toate, mare minune dumnezeiască, în film toate lanternele funcționează așa cum trebuie.
Așadar, se poate și horror fără să se apeleze la toate clișeele obosite care te fac să ghicești sperietura cu patru scene înainte să se producă.
⚡ Ritmul care nu-ți dă voie să respiri
Au fost momente în care părul mi se electrifica instantaneu și mă simțeam ca mireasa monstrului creat de Frankenstein în filmul din 1935.
Ritmul este infernal, ăsta ar fi singurul reproș pe care îl consemnez în catalog. Nu ai timp să respiri, să cugeți la ce ai văzut, să interpretezi pe îndelete. Trebuie să fii rapid ca un fulger ca să ții pasul cu Baramulla.
Se petrec foarte multe într-un timp foarte scurt, dar tocmai acest ritm m-a ținut în joc de glezne, nici pauză n-am avut curaj să pun de teamă să nu ratez ceva din desfășurarea acțiunii.
🎭 Forța actorilor
Manav Kaul duce filmul pe umeri. E un actor care știe să transmită fără să vorbească, iar privirea lui poartă toată greutatea filmului.
E polițist, dar și victimă; e rațional, dar și pierdut. Rareori vezi în cinemaul indian o prezență atât de impunătoare și totuși sfâșietoare. Nu spun ce s-a întâmplat cu el în trecut, dar e în strânsă legătură cu povestea din prezent.
Doar zic că are și el fantome traumatizante care îl bântuie. Dacă la propriu sau la figurat, ei bine, ăsta este un mister care cade în sarcina voastră să-l dezlegați.
Însă lacrimile vin dinspre personajele feminine, care sunt destule la număr, de la mame disperate până la fiice dârze. Of, iar trebuie să mă abțin să nu scap alte dezvăluiri importante.
Imaginea este fabuloasă, locul unde se petrece tărășenia devine un personaj în sine.
Frigul, ceața, străzile pustii, zăpada care pare că acoperă mai mult decât casele, o lalea albă rătăcită printre buruieni, toate au o poezie tristă, aproape religioasă.
💥 Frica adevărată
Poate că sună ca o blasfemie ceea ce voi scrie în continuare, așa că țineți-vă bine de scaune și de fotolii până golesc frigiderul.
Baramulla e mai aproape de Tarkovski decât de Bollywood. Și nu spun asta ironic. Are o dimensiune spirituală care te lovește subtil, fără predici și fără artificii vizuale gratuite.
Și totuși, filmul nu e doar poezie. Există momente de tensiune reală, investigația are greutate, iar când camera se apropie de fețele oamenilor, vezi acolo frica adevărată, nu de fantomele care bântuie, ci de oamenii care te trădează.
V-am zis că are și o componentă care-ți spulberă mintea și te face să te zgârii pe frunte din dorința de a ajunge înăuntru la creier să-i dai două palme pentru că nu s-a prins de șmecherie?
🏆 Baramulla – Verdict 👍 sau 👎?
Filmul a fost, pentru mine, o experiență aproape hipnotică. E despre oameni care nu mai pot dormi, despre locuri care nu se mai vindecă, despre un trecut care nu se lasă uitat.
E genul de film care nu se termină odată cu genericul, el continuă să bâzâie în tine, ca o rană care nu se închide. Pentru că și subiectul abordat este o rană care pare că nu se vindecă.
Gata, am epuizat laudele, Baramulla este un film excelent. Profund, melancolic, vizual splendid și încărcat de sens, ca o rugăciune spusă în șoaptă, între viață și moarte.
Trailer
