Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
După o pauză de aproape 10 ani și după 30 de ani de la originalul Godzilla, Toho iese din hibernare cu The Return of Godzilla.
Răsuflu ușurat, pentru că s-a terminat era Shōwa.
🎬 The Return of Godzilla – Premisă 📖
Pe un vapor japonez, echipajul e găsit mort. Deși nava fusese dată dispărută de doar câteva zile, cadavrele sunt într-o stare avansată de putrefacție, de parcă ar fi zăcut acolo zeci de ani.
Singurul supraviețuitor povestește ceva ce pare o nebunie: o creatură imensă s-a ridicat din adâncuri. Și, evident, nu e un pește uriaș, ca-n poveștile gogonate ale pescarilor.
Când reapare Godzilla, ca un gigant distructiv, nimeni nu e pregătit. Au trecut trei decenii de la atacul anterior, așa că lumea a uitat. Atât Japonia, cât și restul lumii.
În timp ce SUA și URSS își flutură armele nucleare, iar japonezii se ceartă între moralitate și supraviețuire, Godzilla își vede de treaba lui.
Adică face prăpăd oriunde pune piciorul.
💭 The Return of Godzilla – Comentariu 🍿
Ținând cont că este un remake aproape „1 la 1” al filmului din 1954, ce poate fi spus nou despre această producție?
După ce în anii ’70 Godzilla ajunsese să fie aproape o mascotă pentru copii, ba chiar și un fel de supererou care bătea alți monștri pentru binele planetei, Toho a simțit nevoia să o ia de la capăt.
Așa că eternul Godzilla a revenit acolo unde îi e locul: în coșmarurile omenirii. Filmul ignoră toată telenovela monstruoasă din deceniile anterioare. Și bine face.
Nu mai avem echipe de roboți, copii care strigă „Go, Godzilla!”, nici lupte cu monștri colorați. De odrasla lui Godzilla nici vorbă, e lipsă la apel.
E doar Godzilla, așa cum trebuie să fie: uriaș, sumbru, tragic. O prezență aproape mitologică, născută din frica umană și din prostia noastră atomică.
🧠 Ton și atmosferă
Ce mi-a plăcut la filmul ăsta e că se simte uman, în ciuda faptului că personajul principal e o șopârlă atomică de 80 de metri.
Tonul e mult mai serios decât în filmele precedente, slavă Domnului, iar regizorul știe să construiască tensiunea lent, ca în producțiile catastrofă japoneze de altădată.
Scenele de distrugere nu sunt multe, dar când apar, au greutate. Tokyo pare un organism viu care geme sub pașii monstrului.
Chiar dacă miniaturile sunt evidente, camera este foarte bine poziționată, astfel încât chiar crezi că acea creatură monstruoasă distruge tot ce întâlnește în cale.
Este suficient să urmărești primele minute pentru a-ți da seama că filmul nu are chef de glume.
Scenele inițiale sunt suficient de terifiante pentru a transforma toate celelalte producții, în afară de prima, în niște parodii proaste. Că se copiază la greu din Psycho, asta este altă discuție.
☢️ Context politic și simbolism
E interesant că filmul apare într-un moment în care Războiul Rece era la apogeu.
Godzilla devine un fel de oglindă pentru lumea de atunci: două superputeri care se amenință cu bombe, iar Japonia e prinsă la mijloc.
Într-un fel, e și o alegorie despre neutralitatea fragilă a unei țări care a trăit ororile nucleare pe pielea ei.
Sunt momente în care filmul pare mai degrabă un thriller politic decât unul cu monștri. Avem discuții în birouri, negocieri între americani și sovietici, oficiali japonezi care se luptă între principii morale și instinctul de conservare.
Bineînțeles, deciziile rămân în continuare extrem de stupide, demne de clovni, nu de oameni politici.
Adică ei știu că Godzilla se hrănește cu energie nucleară și care credeți că e soluția lor cea mai potrivită pentru a-l distruge?
Să îl bombardeze cu rachete balistice. Atât i-a dus mintea.
E ca și cum un gras, pardon, un obez, pardon, o persoană supraponderală, pardon, un individ care și-a dezvoltat propria gravitație ar ține o cură de slăbire compusă doar din shaorme cu de toate.
Poate alegerea este voită, poate că japonezii au vrut să arate că SUA și URSS nu au multă minte și primul gând al conducătorilor celor două puteri se duce direct la forța nucleară.
🎭 Efecte și personaje
Godzilla, în sine, este o prezență reînnoită. Costumul folosit este mai masiv, cu o expresie facială mai rece, mai „neomenească”. Dispare zâmbetul involuntar din anii ’70. Ochii sunt negri, aproape ca niște găuri de abis.
Efectele speciale, fără CGI (că doar vorbim de 1984), sunt surprinzător de bune.
Miniaturile Tokyo-ului sunt lucrate impecabil. Vezi mașini spulberate, clădiri care se prăbușesc strat cu strat, explozii controlate.
Totul e făcut cu un respect pentru realism, chiar dacă tehnologia e artizanală. Și aici e farmecul filmelor Toho: știi că e o machetă, dar tot rămâi impresionat de efortul depus în crearea ei.
Pe partea de personaje umane, filmul e cam rigid, tipic pentru perioada aia. Nimic interesant, aceleași clișee umblătoare, dar măcar am fost scutit de melodramă.
A fost destul de amuzant ca într-un film japonez să aud actori englezi vorbind pocit în rusă. Dar măcar au depus un efort, nu ca-n filmele americane în care toate națiile discută în engleză.
Apropo, The Return of Godzilla reușește ceva ce în realitate nu se poate întâmpla. A pus de acord SUA și Rusia. Bine, decizia comună este ilogică, dar măcar s-au pus de acord.
🕰️ Ritm și final
Filmul are și destule momente lente. În special în partea de mijloc, unde se discută mult și se arată puțin.
Dar se reabilitează cu finalul vulcanic, care te lovește emoțional și te lasă cu un sentiment ciudat: nu bucurie că a câștigat umanitatea, ci compasiune. E o tragedie, nu o victorie.
🏆 The Return of Godzilla – Verdict 👍 sau 👎
Filmul este serios și are o atmosferă sumbră. Este o revenire curajoasă la origini, care refuză spectacolul facil în favoarea unei reflecții serioase asupra fricii nucleare.
Și pentru mine asta a fost suficient, chit că seamănă extraordinar de mult cu tatăl Godzilla din 1954.
În 1984, când Hollywoodul trăgea linii de cocaină și lansa filme pline de explozii și one-linere, japonezii veneau cu o poveste despre responsabilitate, teroare și umilință. Un film în care eroul nu e omul, ci monstrul care îl judecă.
Nu e nici vreo capodoperă legendară, dar nici un produs prăfuit. E doar un Godzilla matur, sobru, cu o inimă tristă sub solzi.
A fost reconfortant să văd un Godzilla care nu salvează planeta, ci o face să-și amintească de frică.
Trailer
