Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Sunteți gata pentru Wicked: For Good? V-ați pregătit sufletește să aflați ce se întâmplă cu vrăjitoarele cântărețe?
Eu am încălecat pe-o mătură și am pornit să vă spun povestea.
🎬 Wicked: For Good – Premisă 📖
După evenimentele din primul film, Elphaba (Cynthia Erivo) este declarată oficial „Vrăjitoarea Rea din Vest” și devine inamicul public numărul unu în Oz.
Lumea o vede ca pe o amenințare, iar regimul folosește frica pentru a o transforma în simbolul răului, deși intențiile ei sunt de fapt legate de libertate și justiție, mai ales pentru Animalele reduse la tăcere.
Deh, cotoroanța de Morrible (Michelle Yeoh – Crouching Tiger, Hidden Dragon) și impostorul de Oz (Jeff Goldblum – Independence Day) au pus la treaba mașina propagandei care funcționează mai abitir decât promisiunile de marketing din campaniile electorale autohtone.
În timp ce Elphaba trăiește în exil și încearcă să repare nedreptățile din Oz, Glinda (Ariana Grande) ajunge de cealaltă parte a baricadei: fața oficială a Binelui, chiar dacă nu este în stare nici măcar să scoată un iepure din joben.
Beneficiază de o imagine impecabilă, se pricepe la discurs public, are talent de influencer, abilitate de autopromovare, dar n-are deloc puteri magice. Deși și puterea PR-ului poate fi considerată magică.
Povestea urmărește felul în care cele două prietene, acum adversare prin circumstanțe, navighează un regim corupt, minciuni politice și o societate manipulată, până la confruntarea inevitabilă cu propriile alegeri.
💭 Wicked: For Good – Comentariu 🍿
🌪️ Schimbarea tonului
Dacă primul Wicked era mai mult despre descoperire, prietenie, magie și începuturi, For Good este despre consecințe.
Despre ce se întâmplă când binele și răul nu mai stau cuminți în două colțuri opuse ale cadrului, ci se încurcă unul în părul celuilalt.
Din start se simte că este un film mai matur, mai încărcat, mai dispus să pună întrebări incomode.
Oz-ul nu mai e un tărâm sclipitor, unde activitățile de bază sunt petrecerile fastuoase și dansurile complexe prin câmpurile cu lalele.
De data asta, tărâmul este un loc care tremură sub greutatea propriilor mituri, un spațiu în care adevărul costă, iar alegerile își cer tributul.
Filmul își asumă această direcție mai serioasă și trebuie să recunosc că îi stă bine.
Nu încearcă să refacă energia adolescentină a primei părți. O înlocuiește cu o atmosferă în care totul pare mai încărcat, mai tensionat, mai… adult.
Asta nu înseamnă că e lipsit de spectacol, dimpotrivă, vizual e poate chiar mai ambițios, dar tonalitatea este clar mai apăsată.
Este suficient să spun că în Oz se instaurează un fel de opresiune totalitară. Cei considerați inferiori nu mai au voie să se plimbe după cum îi taie capul și sunt marcați corespunzător, să știe unde le este locul.
🔮 Teme & simbolistică
Era de așteptat ca Wicked: For Good să schimbe macazul și să apuce altă direcție. Continuarea ne pune în brațe un Oz care arată superb, dar povestea funcționează ca un eseu despre manipulare.
Dacă dau la o parte poleiala aurită a imaginii și elementele fantastice, rămân cu impresia că mă uit la un documentar despre societatea noastră.
Nu-i greu să-ți dai seama că povestea este o satiră acidă la ceea ce se întâmplă acum în lume.
Din punctul meu de vedere, cea mai mare temă abordată este cum creezi „răul” din cineva care nu e rău deloc, doar pentru că ai nevoie de un vinovat cu care să hrănești publicul, un public prost educat, care n-are nevoie de ceva elevat, doar de minciuni și circ.
Elphaba devine afișul perfect pentru frică, pentru că este ușor să demonizezi pe cineva din vorbe, fără dovezi, în timp ce Glinda e împinsă în rolul de păpușă strălucitoare care trebuie să zâmbească frumos și să repete mesajele sistemului.
Filmul spune clar că binele și răul sunt chestii negociabile, mai ales când puterea își scrie singură povestea și restul aplaudă fără să știe de ce.
💚 Prietenie, identitate și costul adevărului
Și aici intră în acțiune prietenia lor, firul cel mai emoțional din film. Relația Elphaba-Glinda nu e doar despre două fete talentate care s-au certat.
E despre două idei de viață puse cap la cap: identitatea sinceră care nu încape în cutii și masca socială care trebuie să rămână lipită pe față, altfel se rupe lumea-n două.
Ce e frumos la film e că nu le judecă pe niciuna. Glinda nu devine „trădătoare”, efemeritatea egoismului, și Elphaba nu se transformă în „sfântă”, imortalitatea altruismului.
Ambele fac ce fac pentru că presiunea e enormă, iar sacrificiul nu vine niciodată cu lumini și artificii.
Apoi e și povestea Animalelor, care e fix oglinda subțire a unei societăți care decide cine are voie să vorbească și cine trebuie redus la tăcere.
Este cea mai discretă, dar cea mai dură metaforă: cei care nu se încadrează în regulile „lumii bune” sunt excluși, îmblânziți sau eliminați.
Și Elphaba, inevitabil, e singura care spune „nu” și se opune. Nu pentru că e eroină, ci pentru că e singura care nu poate suporta nedreptatea, iar filmul o arată în toată complexitatea asta: nu e o sfântă verde, e o persoană obosită, dar hotărâtă.
Pe scurt, For Good transformă povestea unei vrăjitoare într-o discuție despre cât costă adevărul, cât costă loialitatea și cât costă să fii tu însuți când lumea îți cere să fii orice altceva.
Este mai puțin despre magie și mai mult despre cum supraviețuiești într-o lume unde adevărul nu contează, doar povestea pe care o cred ceilalți. Iar asta, sincer, e cea mai grea magie a filmului.
S-ar putea ca tocmai aceste subiecte apăsătoare pentru un musical colorat ca un curcubeu și dulce ca o vată de zahăr pe băț să reducă din farmecul producției.
🎥 Spectacol vizual, dar cu o notă
Dacă primul film era „uite magia!”, For Good este „uite lumea care se prăbușește, frumos, dar se prăbușește”.
Costumele sunt opulente, universul este bogat în detalii, iar designul de producție nu se zgârcește deloc. Exact ce te-ai aștepta ca un film cu un buget cât pensiile speciale pe o lună să ofere.
Deși momentele scenice elaborate sunt mai reduse ca număr, ele beneficiază de o coregrafie complexă, care rivalizează cu cele din producțiile bollywoodiene de tip masala, cu dansuri ample, imagini colorate, puzderie de dansatori și multă mișcare.
🎵 Piesele – acolo unde filmul pierde bătălia
Eh, aici încep problemele. Musicalurile trăiesc sau mor prin muzică.
Iar For Good are piese bune, dar atât.
Cei din spatele filmului au greșit când au încercat să includă cât mai multe melodii reprezentative din varianta de Broadway și pentru continuare au fost nevoiți să vină cu piese originale.
Din păcate, niciuna nu se ridică la nivelul celor care au contribuit la transformarea musicalului într-o senzație globală. Din această cauză, mi s-a părut că se cântă exagerat de mult.
Și în Wicked: Part One s-a cântat mult, doar că acolo melodiile erau extraordinare și nu am fost deloc deranjat, dimpotrivă, cred că am făcut pașii zilnici bătând ritmul din picior.
Aici, însă, nu toate momentele muzicale au energia sau emoția celor iconice din prima parte. Compozițiile noi sunt bune, dar nu memorabile.
Și asta se simte mai ales pentru că Erivo (Bad Times at the El Royale) și Grande (Don`t Look Up) cântă extraordinar, iar talentul lor cere materiale pe măsură. Și în Wicked: For Good nu toate piesele noi sunt la nivelul așteptărilor.
Să zic că melodia despre faptele bune ar fi mai răsărită, în rest, nici nu mai rețin ce am ascultat.
⏳ Ritmul – când filmul accelerează și când trage frâna de mână
Aici se vede cel mai mult că filmul e o continuare. Are multă poveste de închis, multe fire de rezolvat, multe relații de încheiat.
Uneori ritmul e impecabil: scene tensionate, dialoguri bune, melodii plasate exact unde trebuie. Alteori parcă intri într-o zonă de „hai s-o bifăm și pe asta”.
Există momente în care filmul pare că face inventarul obligațiilor narative. Nu e rău, dar îți dai seama că nu mai ai spontaneitatea primului act.
💥 Emoția – unde filmul câștigă definitiv publicul
Chiar și cu ritmul inegal și cu piesele care lasă de dorit, Wicked: For Good are un nucleu emoțional real.
Adică exact ce trebuie ca un musical să rămână în suflet, nu doar în playlist.
Relația dintre cele două protagoniste e construită frumos, cu nuanțe, cu durere, cu devotament.
Filmul știe că acesta e punctul lui forte și îl folosește cu inteligență.
Cele mai bune scene sunt cele în care nimic nu explodează, nimeni nu levitează, dar două personaje se uită una la cealaltă cu ani de poveste în priviri.
Acolo e magia.
🎭 Contextul: comparația inevitabilă cu primul film
Nu există univers în care For Good să fi scăpat de comparația cu prima parte. Wicked: Part 1 a avut avantajul noutății și al energiei proaspete.
Partea a doua vine cu povara așteptărilor, cu promisiunea închiderii cercului și cu responsabilitatea de a livra emoția finală.
Și o face. Nu la același nivel din toate punctele de vedere, dar o face.
Aici intru un pic în teritoriului subiectivismului exagerat. Știam spre ce se îndreaptă, doar am văzut The Wizard of Oz, dar tot trebuie să mă declar nemulțumit de direcția aleasă.
Deși se bazează pe musical, nicidecum pe carte, eu am rămas cu impresia că încearcă să rescrie povestea imaginată de Frank L. Baum, care a creionat-o pe Vrăjitoarea cea Rea din Vest ca pe un personaj cu adevărat malefic, tiranic și crud.
Știu, asta este meteahna Hollywood-ului, să transforme toate persoanele negative în unele neînțelese, cu traume și prostii din astea, de parcă nu mai avem voie să urâm cu adevărat pe nimeni.
Și mai știu că The Wizard of Oz nu are legătură cu aceste două producții Wicked, fiind realizate de studiouri diferite din surse de inspirație diferite.
Chiar și așa, urmărind secvențele din For Good, care rearanjează elemente recognoscibile din Oz, n-am putut să nu mă gândesc la acțiunea din filmul din 1939 și cum se schimbă sensul firului narativ dacă universurile separate s-ar contopi.
🎤 Cynthia Erivo – coloana vertebrală a filmului
Dacă există un motiv pentru care Wicked: For Good funcționează, acesta este Cynthia Erivo. Femeia asta e un fenomen.
Erivo cântă de parcă ar elibera ceva ce ține pământul în echilibru. Fiecare notă e șlefuită, încărcată și, mai important, trăită.
În scenele dramatice, joacă impecabil. În cele muzicale, doar stai acolo în scaun și îți spui: „Da, de asta se duc oamenii la musicaluri.”
Și o spune unul care nu prea înghite acest gen cinematografic. Sau poate, în subconștient, îmi place și nu vreau să recunosc? Iată un subiect bun pentru câteva ședințe la psiholog. Sper să fie doar la psiholog, nu la psihiatru.
Erivo e exact tipul de actriță care ridică o producție de la nivelul mediu-bun la „trebuie văzut”. Fără exagerare. Ea este puterea filmului.
🌸 Ariana Grande – surprinzător de nuanțată
Mulți așteptau ca Ariana Grande să fie fața celebră de pe poster, numele cunoscut care să atragă lumea ca albinele la miere. Ei bine, nu.
O fi Grande zână diafană, dar surprinde prin fragilitate, prin emoție și printr-o naturalețe extraordinară.
Reușește să fie vulnerabilă, uneori nesigură, alteori radiantă, adică exact ce trebuie pentru personajul ei.
Când stă față-n față cu Erivo, dinamica e electrizantă. Nu-s două vedete puse în același cadru ca să dea bine pe poster. Sunt două personaje cu istorii, traume, tensiuni. Și se simte.
Chimia lor emoțională e motorul întregului film.
🏆 Wicked: For Good – Verdict 👍 sau 👎
Filmul a pornit cu un mare dezavantaj. Avea o moștenire gigantică pe urmele căreia trebuie să calce: un musical legendar, miliarde de vizualizări pe YouTube la piesele principale, fani care știu replici pe de rost și, evident, presiunea ca partea a doua să fie… finalul care să nu dea greș.
Și, surprinzător, filmul reușește să fie fix asta: un final care nu dă greș.
Nu e perfect, nu schimbă viața nimănui, dar își face treaba cu seriozitate, cu câteva momente impresionante și cu două actrițe care ridică pelicula pe umeri ca două campioane olimpice la haltere muzicale.
Este un musical ambițios, imperfect, dar emoționant. Interpretarea este de aur, vizualul bogat, iar tonul matur chiar îi prinde bine.
Nu are consistența muzicală a primei părți, dar compensează cu interpretări fenomenale și un final emoționant.
Trailer
