Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Mi-am făcut curaj și m-am decis că nu mai era cazul să refuz oferta înaintată de serialul The Sopranos, un serial super mega lăudat și în vreo 3 săptămâni l-am dat gata.
Ceea ce a fost și de bine, dar și de rău.
🎬 The Sopranos – Premisă 📖
În centrul poveștii este Tony Soprano (James Gandolfini), un gangster cu origini italiene, care devine capul unei familii din Newark.
Prin familie mă refer la un tentacul al caracatiței mafiote care a împânzit New York-ul și împrejurimile.
Pe lângă stresul de a conduce o astfel de organizație, omul are belele și acasă, cu familia lui formată din soția casnică (Edie Falco – Avatar: The way of water) și cei doi copii, un băiat și o fată.
Cum nu mai poate rezista presiunii, își calcă pe inimă și merge la psiholog pentru a-și trata tot mai frecventele atacuri de panică și depresia care pune stăpânire pe el.
💭 The Sopranos – Comentariu 🍿
Așadar, avem de-a face cu un Godfather care nu este de stâncă și are curajul să recunoască, deși destul de greu, că suferă în interior pentru ceea ce face în exterior.
Cum serialul este destul de lung, 5 sezoane a câte 13 episoade și sezonul 6 cu 21 de episoade, fiecare gravitând în jurul a 60 de minute, este de la sine înțeles că se vor întâmpla extrem de multe în acest mic univers mafiot, iar numărul personajelor este incredibil de mare.
De fapt, dacă este să fiu franc cu voi, deși se moare la greu, personajele secundare rămân aproximativ la fel ca număr.
Nu degeaba am pomenit de caracatiță în preambul, moare unul, imediat locul îi este luat de altul. Scăpăm de o amantă, nu pierdem mult timp și alta își face apariția în patul capilor care taie și spânzură.
Tony, ca personaj, este incredibil de complex, ca niciun mafiot transpus pe ecran până acum pentru că înglobează foarte multe caracteristici, chiar contradictorii.
Este dur, neînduplecat, nemilos, decisiv în felul în care-și conduce organizația, dar are și un suflet mare, că dacă-i ceri ajutorul, orice ar fi, ORICE, nu se dă la o parte. Asta dacă faci parte din familie sau îi ești apropiat.
Când este în preajma căpitanilor, subalternilor, rivalilor și celor cu care face afaceri este o carapace impenetrabilă, nu vrei să-l superi, tragi pe sfoară sau să-l scoți din sărite pentru că sunt șanse mari să ți se îmbogățească subit aportul de fier, dar nu sub formă de vitamine.
Nici cu familia nu se comportă exagerat de drăgăstos pentru că are un fitil scurt care i se aprinde destul de repede, însă ține la ai lui ca la ochii din cap, le face toate poftele, chiar dacă asta înseamnă că punguța cu mulți bani îi este mereu ușurată.
În schimb, când îl vedem fotoliu, așezat în fața doamnei psiholog, dă dovadă de o vulnerabilitate ieșită din comun deoarece își varsă toate ofurile pe care le are pe suflet.
Descoperă, pas cu pas, cât de traumatizat a fost de-o copilărie nefericită alături de o mamă stană de piatră pe dinăuntru și un tată care nu prea-l băga în seamă, fiind ocupat cu activitățile mafiote.
Și astea sunt doar câteva dintre fațetele acestui personaj fascinant pe care nu știi de unde să-l apuci.
Oare intenția serialului era să ne facă să empatizăm cu el? Sau să-l urâm din străfundul inimii?
Eu mă înscriu în a doua categorie pentru că omul este un monstru cu chip uman. Nici măcar nu mă leg de faptul că este un mafiot ale cărui afaceri nenorocesc mii și mii de vieți, că fură, escrochează, șantajează, trădează și ucide. Aceste aspecte sunt incluse în fișa postului, sunt inerente „meseriei‟.
Pe mine m-a oripilat lipsa de loialitate față de familia de acasă pentru că nenorocitul ăsta are o femeie adevărată ca soție și el se tăvălește cu toate containerele de boli cu transmitere sexuală pentru că așa este tradiția, fiecare șef trebuie să aibă o „goomar‟.
Adică o păsărică în colivie gata pregătită să ciugulească semințele stăpânului.
Bine, acum ocolesc un pic ursul din grădină, pentru că nici la nivel profesional nu este cel mai maleabil șef, intransigența lui îi atrage multe antipatii, pe unele dintre ele le sufocă din fașă, dacă știți de zic, pe altele le lasă să fiarbă până când vor da în clocot.
Dar să-l las în pace pe Tony și să comentez un pic și despre personajele secundare, după cum am menționat anterior, câtă frunză, câtă iarbă.
În evidență ies mâinile lui drepte, Christopher (Michael Imperioli – Primal), neam apropiat cu Tony, Sil (Steven Van Zandt – The irishman), un consilier de nădejde, și Paulie (Tony Sirico – Goodfellas), un căpitan de pe vremea când Tony era un țânc.
Să zic că Sil nu este chiar un personaj interesant, nu evoluează prea mult, este câinele de încredere al lui Tony, face ceea ce i se spune, loialitatea lui fiind una intangibilă.
Eh, dar între Chris și Paulie există o relație tensionată, care explodează în permanență, niciunul nu înghite glume nelalocul lor sau trageri în piept.
De departe, Chris este personajul cu o evoluție remarcabilă, serialul începe cu el ca un puștan aerian și oarecum habarnist și ajunge, de-a lungul anilor, o epavă alcoolică, apoi o căpetenie de temut în subordinea lui Tony, ba chiar și producător de filme.
Nu voiam să mă întind atât de mult, dar nu am ce face, așa serial, așa articol, adică foarte lung.
Unul din aspectele importante pe care se concentrează scenariul este reprezentat de sesiunile lui Tony cu Jennifer Melfi (Lorraine Bracco – Goodfellas), confidenta lui psiholog care apare foarte des deoarece sunt rare episoadele în care Tony nu i se plânge despre problemele lui.
Și ea are o evoluție cu suișuri și coborâșuri, fiind foarte schimbată în finalul serialului, deoarece la început este doar un psiholog cu pacienți cu probleme normale, dar când îl ai pe scaun drept pacient pe șeful unui clan mafiot, automat ți se schimbă și viața, dar și anumite percepții.
Între cei doi nu avem o relație medic-pacient, ci mai degrabă un război ideologic, ea vrea să-l aducă pe calea cea bună folosind tehnicile clasice, el minte de rupe, neavând cum să-i spună adevărul despre ceea ce-l macină pentru că ar fi imediat denunțat la poliție.
Bucata asta este cea care aduce briza de prospețime într-un serial care, de altfel, nu este chiar vreo noutate în domeniu.
Dualitatea care duce o luptă devastatoare în sufletul lui Tony m-a captivat și abia așteptam să-și parcheze dosul pe fotoliu.
Sesiunile de scormonit în tărtăcuță mă făceau să-l compătimesc pentru că era evident că omul suferă, că este ca oricare altul, că anxietățile și traumele nu țin seama de cine sau ce ești.
Însă, mă și determinau să-i doresc să moară în cele mai cumplite chinuri pentru că era ditamai mastodontul și, uneori, avea ieșiri de țânc răsfățat, neștiind să aprecieze ce avea bun în viață.
Este violent, nici un avea cum să fie unul inocent, rivalitățile țin în permanență capul de afiș, fiecare încrengătură a familiei dorind să facă și mai mulți bani, iar asta înseamnă că sunt multe confruntări mortale care dau de muncă pompelor funebre sau îmbogățesc pământul cu îngrășământ.
Serialul ajunge, cu timpul, să fie imprevizibil, pentru că te apucă paranoia, cu cât cresc tensiunile dintre beligeranți, cu atât crește riscul ca unul sau altul să fie executat cu sânge rece din senin.
Unele lovituri sunt puse la cale cu multă migală, dar altele vin pe nepusă masă și cele din urmă m-au lăsat cu gura căscată pentru că nu mă așteptam la ele.
Și aici un rol important îl joacă Tony care, din cauza șubrezeniei judecății sale în momentele proaste, ia niște decizii care îi lasă perplecși pe cei din jurul său. Dar ordinul se execută, nu se discută.
Brutalitatea fizică nu merge de una, stingheră, are nevoie de sufletul pereche, cea verbală. Și aici, slavă Domnului, se înjură torențial și sunt folosite multe cuvinte care acum ar duce la o linșare mediatică instantanee pentru că italo-americanii din serial excelează la capitolul rasism.
Ah, dragii meu, cum să nu menționez că serialul este și unul incendiar din punct de vedere al vizualului carnal?
Cum baza operațiunilor este un club de striptease, ghiciți ce vedem din abundență în fiecare episod?
Nu cred că exagerez, dar am impresia că toate chelnerițele de la Hollywood care se visează actrițe, dar nu au talent, s-au perindat în sânii goi în acest serial.
Se adună atât de mult plastic sub formă de silicoane de ar face de râs Insula de Plastic din oceanul Pacific.
Și camera de filmat nu este deloc sfioasă, se concentrează pentru secunde bune pe corpurile dezgolite ale duduilor silfide care prestează la bară sau pe scenă.
Este o nuditate gratuită, dar bine primită de către privire, devine un punct de atracție descoperirea, de la episod la episod, a unor noi talente care-și fac apariția prin peisaj.
Cum până acum am azvârlit cu laude în serial, trebuie să vină și nota de plată care sigur nu-mi va aduce deloc un bacșiș generos.
Faptul că l-am văzut pe tot în mai puțin de o lună m-a făcut să realizez că scriitura este una departe de a fi excelentă.
Madonna mia, câte erori de continuitate și inconsistențe logice sunt în acest serial. Am rămas șocat când le-am pus la cap și mi-am dat seama că producția suferă mult din acest punct de vedere.
Și am să le iau pe rând, convins că voi uita câteva dintre ele.
Se produc evenimente din senin care, ulterior, sunt date la o parte, nu au repercusiuni sau sunt tratate extrem de superficial.
Avem un viol devastator care este trecut rapid în uitare, vedem și o fantomă, și nu glumesc, dar apoi subiectul este abandonat, deși credința este pusă pe un piedestal de către mafioți. Și câte și mai câte.
Spre exemplu, sunt omorâte destule personaje importante, dar lipsa lor este justificată prin minciuna grosolană cum că au devenit turnători la FBI și au dispărut din senin, chipurile, pentru că au intrat într-un program de protecție.
Hai o dată, hai de două ori, dar de câte ori să mai țină scuza asta? Mai ales că toți intră, sanchi, în acest program singuri, fără a fi însoțiți de familie, ceea ce este greu de crezut.
Însă cei din organigramă înghit gălușca în loc să dea sfoară-n țară pentru ca respectivii turnători să fie găsiți și reduși la tăcere. Nici vorbă, lumea ia de bun ce i se spune și uită repede.
Apoi coincidențele joacă un rol crucial în desfășurarea acțiunii. Nu de puține ori, un personaj care urma să aibă ceva important de spus sau de făcut moare din senin, cu puțin timp înainte să dea peste cap planurile lui Tony. Și respectivele personaje mor fără ca Tony să fie implicat în dispariția lor prematură.
Pur și simplu, scapă de niște bătăi grave de cap fără să ridice un deget, Zeița Fortuna parcă veghează deasupra lui și îi rezolvă anumite belele fără ca el să ridice un deget.
La fel, hai că o dată merge, aia e, așa s-a nimerit, dar când același tertip este repetat de mai multe ori, deja devine enervant și dovedește că scenariștii au fost lipsiți de imaginație.
Tot în acest compartiment, al muzei leneșe, trebuie să menționez și stoarcerea până la uscare a câte unui laitmotiv gândit de scenariști. Cum le venea o idee în cap, cum nu-i mai dădeau drumul și o foloseau până la saturație.
Ca exemplu, de la un anume punct încolo, odată cu sinuciderea unui personaj, subit, numai despre asta se vorbește și încep să dispară unul și altul că li s-a năzărit să-și ia viața, deși înainte de acest moment X nu se mai discutase despre acest subiect.
Editarea suferă și ea destul de mult, ba chiar mi-a dat impresia că unele episoade au fost alandala, nu în ordine cronologică.
Într-un episod Tony îi oferă soției sale o haină de blană, ca în următorul episod să se plimbe cu respectiva haină de blană urmând să i-o ofere cadou soției, deși acest lucru s-a întâmplat în prealabil. Și nu, nu era vorba de vreun flashback.
Sunt multe asemenea gogomănii și ele apar la începutul sezoanelor, de parcă scenariștii au uitat ce au scris în sezoanele anterioare.
Un alt tic narativ al dracului de enervant a fost abuzarea de secvențe care se desfășurau în vis, sunt mult prea multe pentru gustul meu. Odată ce am prins șmecheria și știam când este vorba de vis, nu de realitate, mi s-a fâsâit și interesul pentru acele scene care ar fi trebuit să aibă un puternic impact emoțional.
🏆 The Sopranos – Verdict 👍 sau 👎?
De asta am scris la început că a fost și bine, dar și rău, că am văzut tot serialul într-un timp foarte scurt.
De bine pentru că m-a captivat, am pierdut ore bune din zi urmărindu-l, voiam să văd un episod pe zi, dar am ajuns și la 4-5 pe zi pentru că nu mă puteam dezlipi de el, atât de captivante sunt personajele și evenimentele care au loc.
De rău pentru că așa am putut să depistez nenumăratele erori care, în mod normal, mi-ar fi scăpat dacă vedeam, la timpul potrivit, un episod pe săptămână.
Așa, când concentrezi 6 ani în nicio lună, imediat sar în ochi aspectele mai puțin reușite. Tocmai de aceea nu am cum să consider acest serial o capodoperă, în opinia mea nu își merită acel loc sus în clasamentul IMDB (nu că ar conta prea mult).
Actoria este absolut superbă, James Gandolfini este nemaipomenit în rolul mafiotului nevrotic, m-a făcut să-l iubesc nespus din tot sufletul, dar și de mai multe or să-l urăsc tot cu aceeași patimă.
Nu mai insist pe acest palier, că ar fi multe de povestit, apar și nume celebre care își joacă propriul rol precum Ben Kingsley sau Jon Favreau, iar lista așa-ziselor cameouri este interminabilă.
Mi-a plăcut că mulți dintre actori erau italieni sau aveau rădăcini genetice în Cizmă, asta a adus un plus de savoare verosimilă în serial.
A fost interesant de urmărit și adaptarea la evenimentele reale, The Sopranos rulând într-o perioadă agitată pentru USA care a inclus și 9/11 despre care se face vorbire, iar flagelul terorist este și el încorporat pentru că nu putea fi lăsat deoparte.
Personajele evoluau odată cu societatea, acțiunea fiind gândită ca și când ar avea loc în timp real.
Ah, se bea bine în serial și, mai ales, se mănâncă nemaipomenit, cred că ar putea fi scrise câteva cărți de bucate cu rețetele culinare prezentate în acest serial, nu degeaba bucătăria italiană este printre cele mai apreciate din lume.
Am lăsat la final lucrul care m-a impresionat cel mai mult, anume legăturile indestructibile de familie, Dom și ai lui sunt mici copii pe lângă Soprano și clanul său.
Se tachinează, se jignesc, se înjură, se ceartă, chiar se bat, dar toate-s foc de paie, a doua zi se împacă de zici că nu s-a întâmplat nimic neobișnuit. Și asta duce la o conexiune terifiant de strânsă între personaje, dacă unul pățește ceva sau are nevoie de ajutor, ceilalți sunt prezenți la datorie, fără discuție, chiar dacă ieri erau la cuțite.
Fiecare dintre ei a-ar arunca în gura rechinului pentru a-și salva semenii. Bineînțeles, atât timp cât nu acționează contra interesului comun.
Că mai sunt scăpări în ceea ce privește respectul, ele sunt trecute cu vederea, însă două reguli din codul moral al mafiei nu ai voie să le încalci, în caz contrar ești automat mort. Și ambele sunt legate de conceptul de familie.
Nu-ți trăda familia de la birou și, sub nici o formă, nu te atinge, verbal sau fizic, de familiile de acasă ale celorlalți, inamici sau parteneri, acestea sunt tabu, sacre, dincolo de orice intenție de pervertire.
Asta creează un lanț puternic din care oricine ar vrea să facă parte că o za, oricât de mică, pentru că o astfel de familie nu ai găsești în altă parte.
Desigur, asta vine la pachet și cu amenințarea permanentă a morții pentru că nu degeaba are Tony probleme la căpșor, stresul are rădăcini bine împlântate în roditorul pământ al pericolului care poate veni oricând, de oriunde.
Fie de la vreo încercare de răsturnare a ierarhiei, fie de la vreo lovitură dată de altă familie care vrea să preia teritoriile, fie de la un ciocănit puternic în ușă, dis de dimineață, din partea FBI-ului care a venit să te salte.
Primele 4 sezoane sunt foarte bune, finalului celui de-al patrulea fiind de-a dreptul devastator la nivel emoțional, apoi totul începe să o ia la vale, culminând cu un sezon 6 chiar slab.
O treime s-a concentrat pe aventura homosexuală a unui personaj secundar care a dus nicăieri, apoi atenția se mută pe fiul lui Tony, care începe să manifeste aceleași apucături mintale ca ale părintelui său.
Să nu mai zic că se simte o grabă în desfășurarea poveștii, din senin apar neveste, copii și boli care fac ravagii printre personaje, de parcă ar lipsi pagini întregi de scenariu care nu au fost filmate. Sau care au fost eliminate la montaj.
Și asta a făcut ca ritmul să fie foarte fragmentat pentru că trebuie să mă obișnuiesc foarte rapid cu niște situații create dintr-odată și, efectiv, nu am putut să mă aclimatizez cu ele că, hop, apăreau altele la fel de brusc.
Cutare se însoară pe nepusă masă, deși până atunci nici măcar nu îi văzusem nevasta, cutărică este pus la pat instantaneu de un cancer (alt laitmotiv uzitat în serial), deși nu se pomenise nimic înainte, și tot așa.
În același timp, însă, acest ritm infernal aduce cu sine o intensitate greu de suportat, mai ales că știam că aici este sfârșitul și în orice moment putea să se întâmple ceva catastrofal pentru că personajele erau, în continuare, în număr mare.
Dacă în primele 5 sezoane firul narativ avea răbdare pentru construirea poveștii, al șaselea o ia la goană și îngrămădește întâmplări cât pentru toate celelalte sezoane la un loc.
Noroc cu partea finală care este magistral concepută, plină de tensiune, de necunoscut, de teroare pură, iar ultima scenă este genială.
Inițial, am crezut că-i o bătaie de joc, dar gândindu-mă mai bine la ea și coroborând indiciile presărate cu nemiluita pe parcursul sezoanelor, că le aveam proaspete în minte, am înțeles care a fost rostul acelor 10 secunde.
La final, când trag linie, nu din aia pentru care ai nevoie de nas, The Sopranos este, totuși, un serial excelent în ciuda numeroaselor probleme de scenariu, însă rămân la părerea care o să-mi atârne ca un bolțar de picior că nu este atât de bun încât să intre în topul meu 10 al celor mai bune seriale urmărite din toate timpurile.
Ar fi fost necesare câteva seriale spin-off care să lămurească sau să dezvolte anumite fire narative lăsate în aer pentru că au rămas destule nebuloase în poveste care meritau a fi elucidate.
Oare ce o fi făcut RICO? S-a înrolat sau nu AJ în armată? A devenit Meadow mare sculă de avocat? Cum se adapta mafia la schimbările ulterioare din societate, că tare aș fi vrut să-i văd în zilele noastre cum navighează printre atâtea progrese tehnologice care le îngreunează ducerea la bun sfârșit a matrapazlâcurilor lor.
Chiar sunt curios cum se făcea trecerea de la furtul de bormașini și DVD-uri la acapararea afacerilor moderne, specifice actualității noastre, pentru că, la nivel logistic, serialul este deja perimat.
Există un prequel, The many saints of Newark, dar nu prea mă încântă acest mers de melc, înapoi, eu vreau ceva care să asculte sfatul lui Ionică Umblătoru`, vreau o poveste care să meargă mai departe.
Serialul, așa cum am pomenit anterior, are 6 sezoane, adică 86 de episoade, și este disponibil pe MAX.
(4,5 / 5)
