Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
The Six Triple Eight, filmul scris și regizat de către Tyler Perry, disponibil pe Netflix, este nominalizat la Oscar pentru cea mai bună melodie.
🎬 The Six Triple Eight – Premisă 📖
Suntem aproape de finalul celui de-Al Doilea Război Mondial și Lena (Ebony Obsidian) își tot așteaptă iubitul să-i dea de veste de pe front.
Din păcate, acesta este ucis pe câmpul de luptă și Lena se decide să se înroleze pentru a contribui la lupta contra lui Hitler.
Ușor de zis, dar mai greu de făcut pentru că Lena este o persoană de culoare, iar pe atunci rasismul era și mai în floare decât este acum.
Este repartizată batalionului 6888 condus cu o mână de fier de către maiorul Adams ( Kerry Washington), batalion care este detașat la poștă.
💭 The Six Triple Eight – Comentariu 🍿
Filmul este un exemplu perfect de premisă interesantă, menită a prezenta WWII și dintr-un alt unghi, dar deturnată de prea multă predică socială.
La prima vedere pare că trimisul de scrisori este ceva ridicol, fără impact mare asupra războiului, dar acele doamne chiar au avut o treabă foarte importantă de făcut.
Imaginați-vă că v-ați regăsi în situația de a avea copilul/soțul/fratele la război și să nu știți nimic de el pentru că scrisorile erau uitate într-un depozit uriaș. Cum v-ați simți?
Cel mai rău este să nu știi, pentru suflet nu face bine aplicarea ipotezei pisicii lui Schrödinger, dacă nu primești vești înseamnă că, simultan, este și mort, și viu.
Noi o luăm razna dacă nu primim răspuns în 30 de secunde la un mesaj pe telefon, darămite să treacă luni și ani fără să primești o veste de la persoanele iubite aflate pe front.
Nici nu vreau să-mi imaginez groaza și teroarea cu care au trăit zi de zi atât cei de acasă, neștiind nimic despre soarta soldaților, cât și deznădejdea celor aflați în prima linie care nu primeau o alinare sufletească de acasă, un cuvânt de încurajare de la părinți sau un „Te iubesc‟ de la soție.
Din păcate, scenariul nu se concentrează deloc pe rolul critic pe care batalionul l-a avut în rezolvarea acestei probleme cărora alții nu au reușit să-i dea de cap.
Tyler Perry alege să treacă pe plan secund acest aspect și să se concentreze pe felul în care erau femeile tratate ca pe ultimele otrepe și batjocorite de nu-i adevărat doar pentru că erau de culoare.
Nu neg nici pe departe rasismul în formă continuată care le lua în bâză, la mișto, le umilea și le făcea să se simtă ca ultimii șobolani incapabili să fugă de pe o corabia ce se scufundă, însă se joacă prea mult cartea victimei.
Abuzurile sunt doar verbale, repet, nu iau apărarea cretinilor cu trese din armată care se uitau la ele ca la rahatul de pe talpă, dar se și exagerează mult.
Acum, pe bune, cum să proclami cu emfază că femeile de culoare de pe front aveau mai multe obstacole de depășit decât bărbații?
Da, condițiile în care erau cazate erau de coteț de găini, da, tremurau de frig, da, erau nevoite să muncească non-stop, dar cum să compari greutățile astea cu cele de pe front?
Îmi pare rău că sunt cinic în exprimare, dar până la urmă ce făceau ele? Sortau scrisori departe de brutalitatea reală a războiului, în timp ce pe front mureau milioane și milioane de soldați.
Ele riscau să-și taie degetul în hârtie și să facă o bubiță, în timp ce ei se întrebau dacă vor mai rămâne întregi după următorul asalt.
Într-adevăr, m-au apucat toți nervii când vedeam cum sunt separate ca la mașina de spălat, albele într-o parte și coloratele în altă parte, dar și mai mulți nervi m-au invadat când mi-am dat seama că DOAR pe asta se concentrează filmul.
Este abuzată expresia „negro woman‟ mai mult decât a fost abuzată Bonnie Blue într-o singură zi, jumătate din scenariu rezumându-se la aceste cuvinte.
Și este evident scopul pe care Perry l-a avut în minte, pe el l-a interesat doar asta, pentru că filmul în sine este realizat și editat în dorul lelii.
Erorile care se referă la domeniul militar sunt la tot pasul, semn că nu s-a sinchisit să se și informeze despre subiectul abordat.
Poate suna ciudat, întregul film dă senzația că este un film și nimic mai mult.
Nu ai impresia că ești în război, ci pe un platou de filmare unde sunt recreate scene de război, verosimilul lipsind cu desăvârșire.
Nu a ajutat nici faptul că actrițele își tot schimbau accentul, neputându-se rezuma la unul singur.
🏆 The Six Triple Eight – Verdict 👍 sau 👎?
Am înțeles din prima că nu aveau parte de respect și că ura bazată pe culoarea pielii era, este și va fi de mare porc, dar nu era nevoie să mă bată TOT filmul cu asta la cap.
La final nu am aflat deloc CUM și-au dus la bun sfârșit misiunea în jumătate din timpul alocat.
Asta pentru că scenariul nu s-a sinchisit să le prezinte ca pe niște femei cu abilități speciale, cu inteligență peste medie, capabile să rezolve ceva ce alții nu au reușit înaintea lor.
Se trece prea rapid peste asta, cred că este o singură scenă dedicată strategiei de descâlcire a milioanelor de scrisori, însă este extraordinar de puțin ținând cont că ăsta era subiectul PRINCIPAL al filmului.
În ciuda neglijenței și a accentului pus pe victimizarea excesivă a femeilor de culoare, filmul a reușit să mă facă să plâng, ceea ce este un mare plus pentru el.
Dar nu este meritul a ceea ce a făcut Perry, ci a informațiilor și imaginilor de arhivă prezentate la final.
Noroc cu ele că au reușit să ne explice în 5 minute mult mai multe decât a făcut-o filmul în cele 2 ore de văicăreală continuă.
Abia atunci am înțeles magnitudinea misiunii îndeplinite și ce impact a avut batalionul 6888 pe plan spiritual.
Tocmai de aceea am să fiu mai blajin și indulgent și voi da o mână de ajutor la expedierea a 6 scrisori.
Ah, cât despre melodia nominalizată la Oscar, The journey, nu prea am ce spune, este destul de banală.
(3 / 5)
