Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
The duellists este un film din 1977 regizat de un neica nimeni pe atunci, vă sună cunoscut numele de Ridley Scott?
🎬 The duellists – Premisă
Alunecăm în negura timpului fix în perioada lui Napoleon Bonaparte care tocmai devenise conducătorul Franței.
Dar nu despre el este vorba în acest film, ci despre doi locotenenți ai armatei franceze care au o ciocnire duelistă întinsă pe mulți ani.
Hai și cu un pic de context, Feraud (Harvey Keitel – Pulp fiction) este mare amator de înțepat cu sabia și caută orice pretext să se angajeze în asemenea confruntări.
Cum te uiți urât la el, cum și-o scoate din teacă.
Una dintre ele se termină cu rănirea unui nepot de primar, așa că Feraud trebuie pedepsit.
Și mesagerul anunțului că este nevoit să facă olecuță de pârnaie, mai mult de ochii lumii, este d`Hubert (Keith Carradine – The old man and the gun).
Doar că Feraud vede într-un simplu anunț o insultă și-l provoacă pe d`Hubert la duel.
Iar ofensa i se pare atât de jignitoare încât pe unde îl prinde, pe front, în bordel, la masă, hop, îi aruncă mănușa.
💭 The duellists – Comentariu 🍿
Debutul regizorului Ridley Scott arată de parcă la cârma filmului ar fi cineva cu zeci de ani de experiență în acest domeniu.
Pelicula se prezintă superb din punct de vedere vizual, și nu mă refer doar la peisajele magnifice care transpun pe ecran o natură nesofisticată, dar bucolică.
Scot în evidență și atenția pentru costumele purtate de reprezentanții armatei despre care nu pot decât să presupun că sunt fidele istoriei că prea arată detaliat.
Plus că, și asta nu am văzut deloc în Napoleon, aproape toți soldații francezi pe care i-am depistat în film aveau niște codițe de fete de grădiniță.
De unde trag concluzia că așa se purtau pe atunci, nu mă pricep, dar nu cred că și aici a inventat scenariul doar de dragul de a înfrumuseța pelicula.
Cât despre poveste, ei bine, nu pot să spun că este una monumentală pentru că premisa banală se păstrează pe tot parcursul desfășurării acțiunii.
Pe unde se prind cei doi, cum se bagă la duel, fie că-i vară sau iarnă, pace sau război, Franța sau Rusia.
Cu toate astea, filmul nu este deloc unul plictisitor pentru că deși asistăm la același tip de confruntare ea evoluează odată cu personajele și timpurile.
Fiecare duel ulterior este diferit de cele anterioare, aceste bătălii reduse ca număr de participanți devenind din ce în ce mai violente și periculoase pentru integritatea fizică a celor implicați.
Poate că dezvălui amănunte importante, și îmi cer iertare, dar filmul se apropie de o vârstă onorabilă, însă trebuie să menționez că armele devin tot mai potente în a curma rapid viața.
De la o spadă se trece la sabie, apoi sabia se urcă pe cal, ș.a.m.d., ca la final să se ajungă la confruntarea supremă, cu pistoale.
Și pe fundalul acestor lupte pentru onoare asistăm la progresul celor două personaje care nu rămân la stadiul de simpli răcani sub stindardul lui Napoleon.
Bine, filmul nu pornește cu ei chiar ca ultimii amărășteni din armată, dar, pe măsură ce se adunau victoriile, și gradul lor în aparatul militar devenea tot mai strălucitor.
Accent se pune mai mult pe d`Hubert, că el este cel care pică nevinovat, că lui i se aplică proverbul cu facerea de bine.
A vrut să dea o mână de ajutor unui superior și asta i-a schimbat complet viața, fiind nevoit să și-o pună în pericol ori de câte ori dădea ochii cu nebunul de Feraud.
Dar codul onoarei după care se ghida nu îi permitea să dea bir cu fugiții, trebuia să răspundă afirmativ invitațiilor la o eventuală moarte stupidă, cauzată de o prostie.
Sau, cel puțin, așa o văd eu acum.
Altele erau vremurile pe atunci când respectul era chiar mai presus de viață.
Acum probabil că ambii combatanți s-ar fi împușcat pe la spate să termine mai repede tărăboiul pentru a ajunge fuguța acăsică să se uite la un meci de fotbal.
Foarte bine interpretează cei doi actori titulari, mai ales în duelurile ce devin tot mai brutale și mai intense performează excelent la nivel fizic.
Cum în prim-plan este d`Hubert, că pe Feraud îl vedem doar când era rost de scandal, Keith Carradine dă viață unui personaj care nu vrea deloc să se dueleze, dar nu are ce face.
El este concentrat mai mult pe viața de familie, pe însurătoare, pe făcut copii, aspecte care dau sens existenței.
Dar toate astea pălesc când vine vorba de a-și respecta statutul de gentleman, fără de care respiratul pe acest pământ aparent nu are rost.
Confruntările sunt destul de barbare în progresia lor și cu siguranță astăzi filmul nu ar mai primi ratingul de PG.
Un rol destul de important, deși se petrece mai mult pe plan secund, îl are și evoluția politică din acea perioadă, iar schimbările cu fiecare bătălie sunt evidente.
Se vorbește și despre Napoleon și ceea ce reprezenta el pe atunci pentru Franța, dar nu apare nici măcar o secundă în peisaj.
🏆 The duellists – Verdict 👍 sau 👎?
Având în vedere că este un film de debut, făcut nu pe bani mulți, sub un milion de dolari, The duellists se prezintă bine la mai toate capitolele.
Nu-i un film care să mă dea pe spate, dar nici nu prea îi pot găsi erori gogomane care să mă facă să-mi înmoi penița-n venin.
Chiar dacă povestea este prea simplă și de multe ori nu trece dincolo de aspectul duelurilor, are și ceva implicații filozofice legate de semnificația acestei confruntări bărbătești.
Azi a dispărut cadrul legal pentru ea, și oare o fi de bine sau de rău?
Există chiar și un strop de imprevizibilitate pentru că nu știam cum se va termina toată această tărășenie.
Nu aș fi avut curaj să pun un pol rămășag pe victoria vreunuia dintre ei pentru că ambii erau experți în mânuirea armelor și nici nu puteam să indic cu exactitate personajul negativ.
Că nici Feraud nu era vreo scursură de om, pur și simplu trăia pentru dueluri.
Simbolistica duelului, simplitatea poveștii, atenția la detalii, cadrele frumoase, substratul filozofic, actoria impecabilă, toate astea au dus la un film care mi-a plăcut, așa că mă pregătesc și eu de 8 dueluri.
(4 / 5)
