Related Articles
După Shin Godzilla și Shin Kamen Rider am zis că este cazul să văd și Shin Ultraman, că era păcat ca tocmai pe el să îl ratez.
Din ce am înțeles, acest cuvânt, shin, ar însemna nou, adică un fel de renaștere. Al francizelor mai sus pomenite, în cazul nostru.
🎬 Shin Ultraman – Premisă
Trăim într-o lume în care monștrii kaiju scot capul din grotele subterane sau de pe unde or fi ascunși pentru a face prăpăd în rândul oamenilor.
Iar specia umană, cea mai inteligentă de pe planetă, nu prea are soluții contra acestor atacuri pornite de imensele creaturi.
Norocul nostru este că din ceruri se pogoară un extraterestru umanoid, la fel de mare ca dobitoacele gigantice, și ne dă o mână de ajutor, deși nimeni nu i-a cerut-o.
Și noi, oamenii, buni la suflet cum suntem, îl recompensăm prin hăituirea lui, că nu ne convine prezența sa nedeclarată și îl catalogăm și pe el inamic.
În scurt timp însă Terra uită de kaiju pentru că la orizont apar probleme mai mari și mai complicate și ghici la cine apelează pentru salvare?
Fix la cel pe care îl voia mort.
💭 Shin Ultraman – Comentariu 🍿
Filmul a avut un buget de 6 milioane de dolari, ceea ce mi se pare mai mult decât ireal având în vedere cum arată.
Voi vă dați seama? 6 milioane, cât le-a luat americanilor să-i radă mustața lui Superman în Justice League.
Cu toate astea, Shin Ultraman arată excelent când vine vorba de distrugeri masive.
Adică fix ce îmi place să văd la un film de acest gen.
Prima parte a peliculei de aproape două ore m-a uns cu cel mai scump ulei naturist pentru că mi-a oferit câteva porții zdravene de confruntări între Ultraman și diverse tipuri de kaiju.
Imaginația a luat-o razna aici, în sensul bun, pentru că designul vizual și structura fizică a namilelor antedeluviene sunt diferite de la creatură la creatură și, aș îndrăzni să spun, originale.
Că nu au ele un aspect finisat corespunzător și că par mai degrabă construcții robotice decât ființe organice, asta ține probabil de alegerile artistice făcute de regizor pentru a se plia pe individualitatea francizei.
Dar sunt destule demolări cutremurătoare, pagube explozive și despicări terestre cât să-mi satisfacă pofta pentru devastări fictive.
Ah, și prin preajmă mai sunt și niscai personaje umane, dar ele nu contează prea mult, sunt acolo doar pentru a auzi și replici coerente, nu doar urlete epuizante și mormăieli supărăcioase.
Din nefericire, partea secundă schimbă complet macazul și o dă într-o fantasmagorie cosmică de zici că mă uitam la continuarea lui Eternals și alta nu.
Începe să mă bombardeze cu întrebări retorice despre meritul speciei umane de a mai răsufla pe această planetă, niște platitudini obositoare la care deja știam răspunsul.
În ciuda pacifismului de care încearcă să dea dovadă filmul, nu, nu merităm să mai umblăm pe acest pământ pentru că suntem la fel de răi precum cea mai nenorocită verigă a lanțului uman.
De aici a început să se destrame interesul meu pentru film, mai ales că a băgat și o paletă coloristică de mi-a zgâriat iremediabil retina.
N-a ajutat nici finalul total lipsit de intensitate de aveam impresia că am urmărit producția pe dos, că am început cu spectacolul și am terminat cu pălăvrăgeala.
Are câteva chestii amuzante, dar și iritante simultan.
Înțeleg că niponii au motive să se laude pentru punctualitatea și promptitudinea lor, dar aici se exagerează. Sau se face voit, nu am putut să-mi dau seama.
Dacă au nevoie să oprească nu știu ce centrală electrică, îl sună pe prim ministru și în 2 minute centrala este oprită.
Au trebuință de arme pe care doar americanii le pot furniza? Nu-i problemă, se trimite un semnal cu fum la Casa Albă și cât ai zice „nucleară” bombele deja cad în capul monstrălăului.
Și, de final, oare am depistat o fascinație demnă de o literă triplă pe care o fac wakandienii la piept?
Că prea au unele elemente forme care mă duc cu gândul la activități carnale.
De la freza penilă (nu în sens de tunsoare) a unui kaiju și până la un obiect ce părea un instrument bun de exersare „felațională”, în film există multe sugestii sexuale.
Sau poate e doar mintea mea bolnavă care-și imaginează ce vrea.
🏆 Shin Ultraman – Verdict 👍 sau 👎
Începe excelent, de credeam că voi asista la o producție magistrală din acest gen și senzația a fost hrănită destul de mult timp.
Dar pe parcurs se fâsâie văzând cu ochii și se scufundă într-o narațiune complicată cu aere de preamărire filozofică de simțeam cum îmi pocnesc venele de pe frunte de nervi.
Practic, am vizionat două filme diferite de câte o oră fiecare, atât de dezlânată este structura narativă de parcă 2 scenariști au scris fiecare câte o jumătate și la final au fost unite bucățile fără a se asigura coeziunea poveștii.
Măcar m-a distrat pentru o oră când Ultraman perpelea, prăjea și pulveriza monstruozități hâde de nici mamele lor nu le iubeau.
Doar pentru asta am să-i ofer cadou 6 cafele fierbinți ca-ntre colegi.
(3 / 5)
