Romería

admin 20/02/2026 Dramă Leave a comment

Am decis să pornesc într-un pelerinaj pentru a ajunge la Romería, un film scris și regizat de Carla Simón.

🎬 Romería – Premisă 📖

Marina (Llúcia Garcia – aflată la debut) este o adolescentă care vrea să obțină o bursă de studii. Pentru asta, are nevoie de o semnătură din partea familiei biologice a tatălui ei.

Problema este că ea a fost adoptată de mică, așa că ajunge în Vigo, unde își întâlnește pentru prima dată rudele paterne.

Tatăl ei a murit cu ani în urmă, iar familia nu pare prea dornică să deschidă sertarele trecutului. Ehe, nici nu știți câți demoni se ascund prin ele.

Pe măsură ce zilele trec, Marina începe să afle fragmente din povestea părinților ei și încearcă să-și construiască propria versiune despre cine au fost și ce s-a întâmplat cu adevărat.

💭 Romería – Comentariu 🍿

🎥 Carla Simón și filonul autobiografic

De la Carla Simón am mai văzut Alcarràs, un film decent, dar care nu mi-a răsturnat percepția asupra lumii. După ce am urmărit și Romería, este clar că autoarea nu e genul care să-ți explice de trei ori ce ar trebui să simți.

La fel de clar este că își caută materialul în zona biografică, în familie, în lucruri care au rămas nelămurite. Romería merge fix pe linia asta.

⏳ Un ritm care cere răbdare

Filmul are un ritm calm, dar nu inert. Nu se grăbește spre fluierul de final, dar nici nu te bagă-n comă narativă.

Pe mine m-a liniștit, mi-a dat o stare de zen, de meditație menită să-mi limpezească gândurile și sufletul.

Povestea este construită din gesturi mici, din mese în familie, din explorări ale trecutului etc. Nu am primit niciun moment de „revelație explozivă”. Totul vine gradual, ca atunci când încerci să reconstitui o poveste din bucăți disparate.

🧩 Căutarea identității

Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut e felul în care Simón tratează tema părinților dispăruți.

Marina nu are amintiri clare despre tatăl ei. Ceea ce caută nu e doar o semnătură pentru dosarul de bursă, ci o formă de identitate.

Vrea să știe cine a fost omul ăla, cum era, de ce familia vorbește despre el cu jumătate de gură și în șoaptă, de parcă ar fi fost terorist. Filmul nu transformă căutarea asta într-o anchetă polițistă, ci într-un proces interior.

🌊 Galicia, mai mult decât decor

Vizual, producția arată superb. Plajele fine și apa cristalină mi-au trezit un chef uriaș de mers la mare, deși afară termometrul tremură.

Însă Galicia nu e filmată doar ca un pliant turistic. Locul este mirific, dar și un spațiu real, cu case, străzi, interioare modeste. Atmosfera contează, dar nu e împinsă excesiv în față.

🧬 Durere personală, nu teză socială

Există și un strat autobiografic evident. Regizoarea a vorbit deschis despre faptul că și-a pierdut părinții din cauza SIDA.

În Romería, trecutul părinților Marinei e legat de aceeași perioadă și de același context social. De aceea, filmul devine destul de personal pe alocuri și simți durerea regizoarei în felul cum combină imaginile din prezent cu amintirile din trecut.

👀 Personaje care observă

Despre personajul principal pot spune că nu este unul demonstrativ. Nu ne ține discursuri interminabile, nu face scene teatrale și nu sparge farfurii ca să marcheze conflictul.

E mai degrabă o prezență care observă. Se uită, ascultă, pune câteva întrebări și, mai ales, înregistrează reacțiile celor din jur.

Iar reacțiile sunt interesante. Rudele tatălui ei par să trăiască într-o combinație de nostalgie și evitare. Nimeni nu minte pe față, dar nici nu spune tot. Se vorbește pe ocolite, se schimbă subiectul, se oferă versiuni parțiale.

⚖️ Ce oferă și ce refuză filmul

Ce nu face filmul? Nu vine cu concluzii ferme despre vină, greșeală, iertare. Aș avea ceva de comentat despre final, dar n-o să acostez în portul spoilerelor, pentru că nu vreau să-mi legați o ancoră de picior și să mă azvârliți în mare.

Ca experiență de spectator, Romería cere răbdare. Dacă vrei suspans sau conflict frontal, o să ți se pară că lucrurile se mișcă prea lent.

Dacă accepți ritmul propus, începi să vezi nuanțele. E un film despre apartenență, despre ce moștenim fără să cerem și despre cum încercăm să ne definim prin oameni pe care nu i-am cunoscut cu adevărat.

🎭 Oameni reali, nu afișe lucioase

Deși știu că am mai menționat acest lucru și în alte articole dedicate filmelor europene, merită repetat. Actorii arată a oameni reali, nu sunt postere decupate din revistele de fotomodele.

Au colăcei, burtică, vergeturi, adică semnele unei vieți trăite cu adevărat, nu în paginile unui scenariu utopic.

Ah, și actorii sunt lipsiți de inhibiție. Și închei aici acest periplu prin valurile filmului.