Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Păi nu sunt eu un romantic incurabil? Se putea să nu vin cu un film de dragoste de Dragobete?
Am ales Pillion, ceva diferit față de dulcegăriile diabetice care invadează spațiul cinefil în această perioadă.
🎬 Pillion – Premisă
Colin (Harry Melling – Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 1) este un fătăl, ăăă, pămpăl, ăăă, un tânăr timid, retras, fără mare priză la lume și fără un plan clar de viață.
Plutește printr-o existență anostă, în care zilele seamănă una cu alta, iar prezența lui în orice încăpere pare mai degrabă o absență discretă. Singurele scule pe care le vede sunt cele din șopron.
Totul se schimbă în momentul în care îl întâlnește pe Ray, un bărbat matur, sigur pe el, macho pursânge, lider într-un club de motocicliști.
Ray trăiește într-o comunitate masculină rigidă, cu reguli clare, ierarhii și un cod propriu de conduită.
Între cei doi se leagă o relație construită pe dominare și supunere, cu Colin acceptând rolul de „pillion”, adică pasagerul din spatele motocicletei, dar și partenerul care se lasă ghidat.
Filmul urmărește felul în care această relație îi modelează identitatea, dorințele și limitele, într-un mediu în care masculinitatea e performată aproape ritualic.
💭 Pillion – Comentariu
V-ați prins deja că nu-i film drăgăstos în sensul clasic. Pillion este despre putere și rolurile dintr-un cuplu, indiferent de combinația de cromozomi. Este despre cine conduce și cine ține strâns de talia celuilalt ca să nu cadă.
🧩 Roluri asumate, nu impuse
Colin e genul de personaj care, în alte filme, ar fi fost fie salvat, fie ironizat. Aici nu e nici una, nici alta. E studiat, privit și lăsat să existe cu tot cu nesiguranțele lui.
La început aproape că ți-e milă de el. Sărăcuțul, ia uite ce ajunge să lingă pentru o bucată de…
Apoi îți dai seama că nu e vorba despre milă, ci despre alegere. Omul chiar alege. Și asta schimbă complet dinamica. Să fie sănătos din partea mea.
Ray, în schimb, e construit cu o siguranță tăioasă. Nu ridică vocea inutil și nu se agită. Dă ordine. Scurte, clare, irefutabile.
Dominarea lui nu e isterică, e calmă. Și tocmai asta o face să pară și mai puternică.
⚖️ Abuz sau consens?
Relația dintre ei este una de stăpân-sclav. Tot ce ordonă Ray este executat de Colin, fără ca acesta să crâcnească.
Aici intervine ambiguitatea relației pentru că, personal, n-am știut cum s-o interpretez.
De la distanță, pare un abuz sexual, cu umilințe și batjocuri demne de ferecat autorul lor în cele mai groase lanțuri. Și nu mă apuc acum să detaliez în ce fel își domină Ray animalul de companie.
Însă se mai poate numi abuz dacă victima este de acord? Colin se uită la Ray ca la o divinitate, cam cum se uită MM Stoica la Becali când îi mai pune trei lei la salariu.
Orice simplă atingere dintre cei doi devine un cadou dumnezeiesc pentru Colin care, apropo, așa umilit cum este, devine tot mai încrezător.
Pana mea, când umbli cu un mascul chipeș precum Alexander Skarsgård (The Northman), și tu ești băiatul mamii, lipit de fusta ei, cred și eu că se umflă pipota-n tine.
Unul este disperat să fie băgat în seamă, celălalt este un narcisist cu diplomă, combinația perfectă pentru o relație care depășește cu mult normele convenționale.
🎯 Mai puțin șoc, mai multă claritate
Filmul are inteligența de a nu transforma relația lor într-un șoc pentru spectator. Nu e construit ca să scandalizeze.
Sincer, mă așteptam să fie mai pervers și mai dur de atât. În schimb, l-am găsit destul de domolit, comparativ cu ce imagini îmi construisem în minte. Culmea, are câteva secvențe mult mai senzuale decât noul Wuthering Heights.
Dinamica de putere este prezentată ca fiind asumată, negociată și, foarte important, dorită. Aici e cheia. Nu e o poveste despre abuz, chiar dacă așa pare la prima vedere.
E o poveste despre consens și despre cum unii oameni găsesc sens tocmai în structuri care pentru alții ar părea restrictive.
🕯️ Universul ritualic
Să nu cauți romantism clasic în film. Nu există declarații siropoase, nu există muzică de fundal care să-ți spună când să simți ceva. Totul e sec, direct, de multe ori inconfortabil.
Există momente în care te întrebi dacă balanța e prea dezechilibrată. Dacă nu cumva Colin cedează prea mult. Dar filmul insistă subtil asupra ideii de alegere. Că el știe în ce intră. Că există reguli și limite. Că, paradoxal, tocmai această structură îi oferă stabilitate.
Clubul de motocicliști în care gravitează Ray are un aer aproape ritualic.
Costumele de piele, întâlnirile, ierarhiile și petrecerile care se lasă cu orgii sado-maso se transformă într-un fel de cult organizat, codificat, ca un mic univers paralel unde regulile sunt clare și nu se negociază.
În acele interacțiuni există momente care ar putea duce la câteva întoarceri de capete din cauza perversiunilor prestate.
🎭 Interpretări
Actorii duc filmul în spate. Fără interpretări solide, totul s-ar fi prăbușit rapid.
Colin e jucat cu o fragilitate credibilă, fără a cădea în caricatură. Nu e un copil pierdut, nu e un simbol ambulant. E un adult care descoperă ceva despre sine.
Iar Ray nu e desenat ca un tiran. E ferm, dar are momente în care vezi și o anumită grijă, chiar dacă exprimată prin control.
Chimia dintre ei funcționează tocmai pentru că nu e teatrală. Se simte ca o relație în care lucrurile sunt mai mult trăite decât verbalizate.
🌈 Direct și fără preludii
Este de apreciat cât de directe sunt relațiile din sânul comunității gay. Asta dacă sunt reale momentele prezentate în Pillion. N-am de unde să știu.
Aici nu se pierde timpul cu a doua întâlnire, a treia sau a patra. Încă din start vin replici precum: Bem o bere sau mergem să ne testăm reciproc adâncimea gâtului?
Mă rog, unii testează adâncimea gâtului, alții doar ating cerul gurii, fiecare după posibilități.
Ce atâta risipă financiară pentru flirt, vrăjeală și alte preludii inutile? Direct și la subiect, pentru că viața-i scurtă și nu trebuie irosită.
Ca fapt amuzant, este prima oară când aud, într-un film, că prea strâmt nu este bine 😊.
🏆 Pillion – Verdict
Filmul nu te ia de mână și nu-ți explică de ce Colin alege ce alege. Nu îți pune subtitrări emoționale peste fiecare gest. Te lasă să stai acolo, să privești, și eventual să te întrebi cât din dinamica asta te deranjează pentru că e greșită și cât pentru că îți zdruncină niște reflexe culturale.
E o poveste despre control, da. Dar nu în sensul hollywoodian, unde controlul înseamnă automat abuz și final exploziv.
Pentru Colin, ordinea impusă de Ray nu e o închisoare, ci o formă de claritate. Într-o viață în care nu părea să aibă direcție, găsește un rol. Iar rolul ăsta, oricât de discutabil ar părea din exterior, îl face să existe mai ferm.
În același timp, filmul nu e orb la tensiuni. Se simte mereu un fir subțire care poate ceda. O relație construită pe dezechilibru are nevoie de atenție constantă. Iar tocmai această fragilitate ține povestea vie.
Surprinzător, filmul a funcționat pentru mine. Nu pentru că m-ar fi dat pe spate, dar m-a ținut acolo, atent, curios, uneori ușor provocat.
Trailer
