Moromeții

admin 01/12/2024 Dramă, Filme românești Leave a comment

Am văzut deja partea a doua, am terminat și al treilea film și taman pe Moromeții din 1987 să nu îl (re)văd?

Nu-mi puteam ierta această scăpare, așa că mi-am făcut datoria de cetățean supus și mi-am reîmprospătat memoria.

🎬 Moromeții – Premisă 📖

Filmul ne plasează într-un sat teleormănean în bătătura unei familii de țărani în fruntea căreia se află stâlpul casei, Ilie (Victor Rebengiuc – Aferim!).

Anii `30 ai secolului XX sunt unii tulburi pentru societatea românească, în general, și pentru pătura de jos a ei, în special.

Cu ograda plină de viețuitoare, care animale, care cuvântătoare, Ilie are mari probleme în a-și plăti dările către stat, fonciirea călcându-i des pragul pentru a-l jupui și de ultimul ban.

Bașca, nici relațiile dintre rude nu sunt dintre cele mai bune, cei trei frați mari neavând-o la inimă pe maștera lor. Și, implicit, nu împrăștie dragoste nici către odraslele acesteia.

Așa că Paraschiv, Nilă și Achim vor să-și ia tălpășița la capitală.

De parcă nu era suficient, Niculae, mezinul bolnăvicios al familiei, vrea la școală, nu cu oile, că i s-a luat de Bisisica.

Ce să facă și săracul Ilie? Cum să se împartă?

💭 Moromeții – Comentariu 🍿

La fel ca romanele românești studiate la școală când eram prea mici să le înțelegem, am văzut filmul de mult, în tinerețe, când nu aveam mintea chiar formată, nu că aș avea-o acum.

Și am rămas cu impresia că Moromeții a fost o comedie, așa am perceput-o atunci.

Acum, însă, nici că putea fi mai departe de așa ceva. Nu că nu-s momente amuzante, dar ele nu-s generate de poante coapte de personaje, ci din interacțiunile conflictuale din sânul familiei.

Limbajul este cel care m-a făcut să mustăcesc de multe ori pentru că este unul deloc academic, că țăranii nu aveau carte, le ziceau direct, cum le venea la gură.

Așadar, înjurăturile înjositoare sunt la ordinea zilei, însă fără a fi vulgare, nu sunt folosite organele genitale în confruntările verbale, ci mai degrabă alinturi precum prostule, dobitocule, idiotule.

Plus expresii neaoșe care au înțeles doar pentru români, că traduse în alte limbi își pierd farmecul și li se duce pe apa sâmbetei semnificația.

La bază, filmul este o dramă get beget pe care abia acum am priceput-o.

Ilie este o metaforă, el reprezintă întreaga clasa muncitoare a României, cea asuprită de conducători, subjugată de politicienii unși cu toate alifiile și călcată în picioare de bogătani.

La suprafață pare un om hâtru, care abordează orice situație folosindu-se de umor, de mecanismul nostru utilizat pentru a face față greutăților, acel clasic haz de necaz.

Dar în spatele ochilor se simte o tristețe profundă, poți vedea cum capătă prezență fizică deznădejdea omului sleit de puteri care, oricât ar munci, nu se poate ajunge cu banii.

Nu trebuie să fii vreun savant cu doctorat plagiat să realizezi că întreaga lui ființă este împovărată de greutățile vieții de zi cu zi și că sufletul îi este gârbovit ca un Atlas care cară aceste probleme pentru a-și proteja familia.

În interiorul lui este un frig permanent pentru că i se contractă răbdarea și forța de a lupta cu opreliștile, în timp ce foamea și impozitele se dilată exponențial sub soarele arzător al sărăciei.

Asiști neputincios la prăbușirea interioară a acestui monument de om, iar avalanșa de nenorociri nu mai poate fi îngrădită și știi că va urma explozia devastatoare.

Tensiunea din film este una incredibil de densă, de la adunările din poiana lui Iocan unde țăranii discută chestiuni politice importante și până la aparițiile inopinate ale perceptorului, în atmosferă plutește o amenințare mocnită care abia așteaptă scânteia care să arunce în aer butoiul cu pulbere.

Urmărindu-l la maturitate, chiar dacă știam în mare desfășurarea acțiunii, mi-am dat seama cât de complexă este povestea pentru că personajele sunt multe și relațiile dintre ele foarte complicate.

Practic, fiecare interacțiune între componenții neamului Moromete sau între ei și consăteni este o reconstituire a unei situații sociale aparte.

Dorința de a strânge avere cât mai multă, ura față de rubedeniile care nu au chiar același sânge ca tine, ispita puterii, jecmănirea amărâților, batjocorirea celor care vor să iasă din mocirla ignoranței, lipsurile materiale, și câte și mai câte.

Iată doar o mică parte din subiectele abordate de acest film care se duce înspre două ore jumătate, dar care nu m-a plictisit nicio secundă pentru că, să vedeți drăcie, niciun cadru nu este irosit.

Toate scenele au importanța lor, până și somnul numeroasei familii transmite mesaje despre ierarhia pe scara dragostei, să nu mai zic de contrele dintre bătrânii satului pe teme politice, contre pe care le știm prea bine pentru că și azi asistăm la ele.

Nu ești de partea mea și ai altă părere, chiar dacă ți-o argumentezi, atunci ești prost de dai în gropi pentru că DOAR EU am dreptate, ceilalți care nu-s de acord sunt într-o gravă eroare.

Sună cunoscut, nu?

Moromeții are destule scene simbolice al căror sens abia acum am reușit să-l penetrez.

Tăierea salcâmului nu este doar o simplă doborâre la pământ a unui copac, reprezintă începutul renunțării la tradiție și capitularea în fața modernismului materialist care ar fi în stare să ia și pielea de pe tine.

Ceața/fumul care începe să se lase pe uliță și-n pădure pe măsură ce filmul se apropie de final poate însemna aventurarea într-un necunoscut ce ascunde multe pericole nevăzute.

Trebuie să vin și cu o avertizare pentru că filmul este destul de brutal, există și violență domestică, una de condamnat acum, dar care pe atunci era cutumă.

Și vă rog să-i scuzați arhaismul în ceea ce privește pictarea condiției femeii, dar așa erau vremurile de acum aproape 100 de ani, ființa feminină a casei era bună doar pentru cei 3 M, muncă, mâncare și moștenitori.

Am scris deja de am tocit tastatura și nici măcar nu am intrat în bucata referitoare la iminenta schimbare de regim care urmează să zdruncine din temelia societatea românească interbelică.

Unii, naivi, sunt bulversați de amenințarea unei noi puteri, alții, șmecheri, se adaptează rapid și sar în primul tren pentru a se poziționa favorabil astfel încât să nu rămână de căruță.

Și mai am ceva de comentat pe seama unei alte teme luate în colimator de această producție, dar o las pentru verdict, că trebuie să mă calmez un pic să nu-mi scape niște ocări de neiertat.

Pe palier tehnic, deși a fost lansat în 1987, filmul este alb-negru, o alegere artistică inspirată în acest caz deoarece a mutat atenția de la culori, adică de la superficial, la dialogul plin de must narativ pentru că el contează cu adevărat.

Ah, și nu știu cum naiba se face, dar am putut pricepe aproape toate replicile, sunetul este mixat cum trebuie în mare parte din timp, foarte rare fiind ipostazele în care zgomotul ambiental acoperă vorbele actorilor.

Am fost năpădit de amintiri plăcute, așa le consider acum, când urmăream cum personajele dădeau la seceră împreună, ca o familie, lucrând la unison.

Chiar dacă era greu, există acea conexiune ancestrală pe care acum am pierdut-o în era digitală care ne-a îndepărtat unii de alții și ne-a transformat în străini.

Am derulat în minte secvențe de pe vremea când eram adolescent și mergeam la cules de porumb cu tot neamul, fiecare pe rândul lui și povesteam vrute și nevrute, că nu aveam cu ce altceva să ne omorâm gura, că mâinile oricum erau ocupate.

Fără să vrea, Moromeții mi-a răsturnat în suflet o căruță plină de nostalgie care m-a făcut să vărs o lacrimă.

În ceea ce privește actoria, jos pălăria, poate mă hazardez când afirm asta, dar cred că Victor Rebengiuc face cel mai bun rol al său și al întregii cinematografii românești.

Nu este Victor, este Ilie 100%, arhetipul țăranului încovoiat de viața nemiloasă, dar care încearcă să mai păstreze o flăcăruie de speranță pe care cei din jur vor cu tot dinadinsul s-o stingă.

Este suficient să te uiți în ochii lui când găsește un moment de liniște să se delecteze cu Ț&Ț (țigară și țuică) pentru a-ți da seama ce reprezintă el, metaforic vorbind, ca tipologie umană.

Și restul distribuției este la mare înălțime, sunt foarte multe nume grele din acest domeniu care au luat parte la proiect.

Luminița Gheorghiu, Gina Patrichi, Dorel Vișan, Mitică Popescu, Florin Zamfirescu sau Emilia Popescu sunt nume care nu mai nevoie de nicio prezentare.

🏆 Moromeții – Verdict 👍 sau 👎

Iată că mă apropii de final și încă nu am găsit ceva de rău de spus despre această producție.

Nu știu cum a reușit să scape de cenzură pentru că scenariul are niște săgeți uriașe înmuiate în venin aruncate înspre regimul dictatorial.

Ar fi trebuit să aprofundez acest aspect, mă gândesc că salvarea a fost faptul că nu s-a referit direct la comunism, deși tematica din film este una aplicabilă oricărui regim.

De parcă acum, în democrație, nu suntem asupriți de clasa politică de la guvernare coruptă până-n măduva oaselor care ne fură cu orice ocazie, de la gramaj până la dizabilități.

Ne considerăm elevați, evoluați, emancipați, dar tot niște țărani amărâți călcați în picioare de scursurile de la putere am rămas.

De fapt, suntem mai turme de oi obediente decât oricând pentru că acum ne caracterizează lașitatea, nu facem nimic pentru a schimba ceva la nivel național, înghițim ca proștii și ne revoltăm doar pe social media.

Singura diferență frapantă dintre scenariul adaptat după opera lui Marin Preda și contemporaneitate este la nivelul educației.

Pe atunci oamenii doreau să ajungă la școală, să învețe carte pentru a-și asigura un viitor mai bun deoarece știau că doar prin educație pot atinge acest deziderat.

Degenerații de acum, din contră, fug ca de dracu de școală din același motiv, să devină cineva important, și consideră că nu au nevoie de educație.

Azi, toate țoapele analfabete au aere de dive și se cred influențerițe și toți țopârlanii oligofreni atinși de retard au impresia că-s creatori de conținut.

Nu vor să muncească în adevăratul sens al cuvântului, vor să stea în cur și să facă bani crezând că părerile lor infecte și comportamentul grobian superficial au vreo valoare.

Bine, ce-i drept, au, dar doar pentru trepanații cu creierul cât puța de râmă, că doar ăia se uită în gura acestor dejecții umane.

Ups, am luat-o pe arătură întărâtat și de scandalurile recente de la teatru unde toate scursurile societății vin să bage șaorme și să stea cu cracii în sus crezând că-s la o sesiune de Onlyfans.

Revenind la film, nu mai am ce să povestesc despre el, este clar către ce verdict o să mă îndrept și am curaj să spun că-i cel mai bun film românesc de dinainte de revoluție.

Și, de ce nu, chiar din toată istoria cinematografiei românești tocmai pentru că este autentic până la ultima moleculă și încă extrem de relevant.

Bineînțeles, este doar o opinie personală pentru că nu am văzut toate filmele românești, sunt o grămadă de alte capodopere pe care le-am scăpat, dar la momentul actual rămân la părerea mea.