Killers of the Flower Moon

admin 21/10/2023 Dramă 1 Comment

Mi-am luat vezică de rezervă și am purces la vizionarea lui Killers of the Flower Moon, un film regizat de taica Martin Scorsese.

Un film care durează trei ore jumătate.

🎬 Killers of the Flower Moon – Premisă

Ernest (Leonardo DiCaprio – The revenant) se întoarce de pe front la moșia unchiului său William (Robert De Niro – Taxi driver), mare baștan prin acele locuri.

Are o fermă de animale, dar râvnește la pământurile și, implicit, averea indienilor din tribul Osage care au avut baftA să le țâșnească petrol taman pe tarlaua lor.

Minte isteață și machiavelică, William coace un plan solid pe baza căruia urmează să pună mâna pe banii care curg în valuri în conturile indienilor.

Între timp, neavând altă ocupație, Ernest se lipește de Mollie (Lily Gladstone), o nativă de prin zonă, se îndrăgostește de ea, îi înșurubează un inel pe deget și se pun pe turnat moștenitori.

Însă dintr-odată încep să apară tot mai multe crime pe acele meleaguri și, culmea, victimele sunt numai indieni Osage.

Cine, oare cine, să fie responsabil de asemenea atrocități?

💭 Killers of the Flower Moon – Comentariu 🍿

Înainte să-mi sară supapa de la atâta presiune, dau singur drumul valvei pentru a elibera cea mai aprigă critică pe care o aduc filmului.

Durează mult, prea mult, pentru binele său.

Nu mă deranjează filmele lungi, am văzut versiunile extinse ale trilogiei Lord of the rings, de patru ore fiecare, și nu am avut vreo problemă cu ele.

Dar aici se simte că se trage prea mult de timp, cred că n-a avut nimeni curajul în camera de editare să taie din multele secvențe inutile care nu aduc ceva anume.

Nu contribuie nici la construcția personajelor, nici la clădirea atmosferei și nici la împingerea acțiunii în direcția dorită.

Din contră, anesteziază simțurile și reduce până aproape de zero impactul emoțional.

Fiind atât de răsfirate momentele de jelanie, ele nu mai au aceeași potență de a genera lacrimi, că până moare cineva, uitasem deja cine a decedat anterior.

Plus că este și repetitiv, nu vreau să divulg amănunte vitale, dar dacă un anume personaj ar fi avut și mai multe surori filmul nu se mai termina în veci tocmai din cauza ciclicității care devine exasperantă de la un punct încolo.

Nu mai insist aici, ideea este că pelicula este incredibil de lungă fără vreo justificare anume, ceea ce diluează mult aspectul sentimental.

În schimb, povestea este una impresionantă și îți dai seama ce vrea să transmită în momentul în care indienii încep să cadă pe capete mai ceva ca popicele la un campionat mondial.

Asta chiar dacă nu are nimic nou în ea și este și destul de previzibilă, mesajul fiind unul pe care deja îl știm.

Specia umană este una infectă și unii reprezentanți ai ei ar face orice pentru a pune mână pe bani, putere, respect.

Degeaba ne considerăm cele mai evoluate ființe de pe planetă, cu cât progresăm tehnologic, nu atât regresăm cerebral.

Nici nu este nevoie să mă uit mai departe de situația actuală din lume și observ dovezi clare în acest sens, mă refer la războaie duse pentru un petec de pământ și în numele unor personaje imaginare.

Doar omul poate fi atât de cretin încât să-și omoare alți semeni pentru că nu cred în același lucru.

Încă n-am văzut câine să sară la gâtul altui câine că unuia îi place Pedigree și nu Caniland.

Cam așa se desfășoară acest film, cu unii încercând să pună labele murdare pe averea altora, iar motivele sunt vechi de când lumea: nu merită, sunt inferiori, arată diferit, culoarea nu este ca a noastră.

Adică motive ce țin de un rasism feroce adânc împlântat în ADN-ul nostru.

Chiar dacă nu aveam idee de aceste evenimente din istoria tulburată a Tărâmului Făgăduinței, a fost ușor de intuit cine, ce, cum și când.

Scenariul este prea transparent și nu-i deloc greu să îți dai seama ce se petrece.

Poate că nici nu a vrut să fie misterios, ci a dorit să scoată în evidență gândirea diabolică demonstrată de albii nenorociți care voiau bani, dar fără să muncească prea mult pentru ei.

Și au găsit de cuviință să jefuiască bogățiile naturale ale altora profitând de faptul că ei erau mai bine dotați logistic.

Hai că sună cunoscută tactica pentru că a fost folosită de popoare „civilizate” care au cotropit „sălbatici” și ”înapoiați” decimându-i în numele unor idealuri pecuniare.

Am beștelit filmul că este lung, dar și eu fac la fel ca el, bat apa-n piuă prea mult, așa că finalizez bucata referitoare la partea narativă și comentez puțin despre actorie și personaje.

Aici ies în evidență două, anume soțul și soția din familia principală.

Leonardo DiCaprio are pe mâini un personaj complex care va genera sentimente contrastante, deși din punctul meu de vedere nu ar trebui.

Pe de o parte rezonezi cu el, că este un om care își iubește soția în ciuda uităturilor urâte pe care le primește din toate direcțiile că și-a tras nevastă roșie.

Pe de altă parte însă, cel puțin așa a fost în cazul meu, îi dorești să moară în cele mai groaznice cazne odată ce afli ce îi poate pielea.

Rămâne la latitudinea fiecăruia cum să interpreteze acest personaj, dar mi-e greu să cred că poate fi văzut și din altă perspectivă decât cea evidentă.

Apoi vine personajul feminin principal care impresionează prin loialitatea dusă chiar la paroxism față de familie.

Este și de bine, pentru că discutăm de o moralitate neînduplecată, dar și de rău pentru că această încăpățânare, îmi permit s-o numesc așa, aduce cu sine niște necazuri care atentează chiar la integritatea ei corporală.

Poate este ușor de imaginat la ce mă refer, poate nu, veți vedea în film despre ce este vorba.

Celelalte personaje fie sunt unele șablon, fie se prezintă la datorie prea rar sau prea târziu pentru a conta cu adevărat.

Nu exagerez, unii dintre actorii secundari își fac apariția abia după circa trei ore când deja oboseala a pus stăpânire pe mine și nu prea am mai percutat la interpretările lor frugale.

Există, totuși, un mic cameo care mi-a smuls un zâmbet ștrengăresc.

Și am ajuns la ultimul capitol, anume cel tehnic.

Aici nu am motive de cârcoteală, totul este ireproșabil.

Filmul arată foarte bine, imaginea este superbă, unele cadre fiind poetice ca urmare a unghiului de filmare sau a compoziției lor.

Muzica tribală este nemaipomenită, complementează sublim vizualul, iar costumele nativilor indieni sunt de excepție, mai ales la momente festive.

Apropo de indieni, se vorbește destul de mult și în dialectul lor și uneori replicile nu sunt traduse, ceea ce m-a cam bulversat un pic.

Dar am reținut un cuvânt care m-a dus cu gândul la un univers cinematografic a cărui pomenire sigur îl va sâcâi pe Scorsese.

Iar acel cuvânt este Wah-Kon-Tah și are o pronunție aproape la fel cu Wakanda.

🏆 Killers of the Flower Moon – Verdict 👍 sau 👎

Povestea este una cutremurătoare, dar scenariul suferă de lălăială cronică, ceea ce dăunează produsului final.

M-am frichinit și foit după primele două ore de cred că am tocit țesătura scaunului.

Și nu pentru că nu aveam răbdare să urmăresc 210 de minute de film, ci pentru că ritmul era exagerat de lent și simțeam cum îmbătrâneam în sala de cinema până să se întâmple ceva important.

Nu zic că mi-a secat complet puțul răbdării sau că asta îl face un film slab, de nerecomandat, ci doar că putea fi mai etanș, să nu mai lase să se scurgă pe lângă firul narativ principal și mâzgă dăunătoare.

În umila și nespecialista mea opinie, dacă vreo 60 de minute ar fi fost ciopârțite la montaj cred că filmul ar fi curs mai fluent, iar impactul ar fi fost cel dorit.

Mi se pare inadmisibil ca la atâtea decese și, implicit, funeralii să nu vărs nici măcar o lacrimă.

Nu știu dacă asta demonstrează că filmul are lacune pe partea emoționantă sau că eu sunt imuabil în suflet, dar rămân la părerea că putea fi mult mai bine închegat.

Așadar, termin cu o tristețe în cuvinte pentru că mă așteptam să fie o capodoperă de excepție, dar Killers of the Flower Moon nu m-a convins să-i ofer mai mult de 7 semnături ca primarul.