Cleopatra

admin 23/04/2023 Dramă Leave a comment

Am avut cutezanța demnă de „cancelarie‟ să urmăresc versiunea din 1963 a filmului Cleopatra.

Aia în care ea este albă, conform istoriei, nu neagră, cum se încearcă acum băgarea cu forța pe gât.

🎬 Cleopatra – Premisă

Este forfotă mare în Egipt prin anul 48 BC că se apropie romanii în frunte cu Iulius Caesar (Rex Harrison – My fair lady) să vadă ce comori numai bune de jefuit se află pe lângă piramide.

La nivelul ierarhiei faraonice este mare scandal, că Ptolemeu se făcu al dracului și nu mai vrea să-și împartă coroana și sceptrul cu sor-sa Cleopatra (Elizabeth Taylor – Who`s afraid of Virginia Woolf?), așa cum au vrut părinții.

Dar conflictul este dat la o parte pentru că alte probleme mai stringente presează, anume cuceritorul Iulius care le bate la porți.

Eh, și restul este istorie. La propriu.

Așa că nu mai continui cu prelegeri infinite și plictisitoare despre ceea ce urmează să se întâmple în film că deja evenimentele sunt prea celebre pentru a mai fi spicuite.

💭 Cleopatra – Comentariu 🍿

Nu degeaba se numește filmul Cleopatra deoarece urmărește evoluția acestui personaj, restul picând oarecum în plan secund.

De bază sunt relațiile ei, de mai multe feluri, cu cei doi forțoși trimiși de Roma, mai sus pomenitul Iulius Caesar și, ulterior, Marcus Antonius (Richard Burton – The Medusa touch), ambii fiind loviți de mrejele drăgăstoase ale Cleopatrei.

Am urmărit o versiune de peste 4 ore a filmului și s-a simțit din plin asta.

Chiar mi s-a părut extrem de lungă și uneori nu am mai avut răbdare cu producția.

Asta deși, culmea, cu o zi înainte urmărisem altă peliculă mamut, The ten commandments, și nu am resimțit vreo oboseală.

Problema filmului de față este aceea că durata de 4 ore nu este justificată deoarece cât să mai asist și eu la nenumărate discuții diplomatice, trădări meschine și comploturi politice?

Cea mai mare parte a filmului are loc în interior, ceea ce înseamnă că acțiunea lipsește.

Mă rog, are o scenă mai acătării de război, dar ea apare spre final, când deja Moș Ene era pregătit să-mi ia cu asalt genele.

Sincer, aș fi preferat varianta gândită inițial de către ultimul regizor, Joseph L. Mankiewicz (All about Eve).

Una cu două filme separate de câte 3 ore fiecare, unul pentru relația dintre Cleopatra și Iulius Caesar și unul pentru povestea dintre Cleopatra și Marcus Antonius.

Deși are o durată de 250 de minute, este destul de evident că povestea este ciopârțită, multe dintre secvențe neavând logică pentru că personajele apar din senin și dispar la fel de subit, fără să le cunoaștem soarta.

Sunt și scene interminabile, care nu prea au influență în desfășurarea firului narativ, precum procesiunea fără sfârșit a sosirii Cleopatrei în Roma.

Este magnifică la nivel vizual, dar este și prea mult ambalaj sclipicios fără ceva nutritiv în interior.

Ăsta este rezultatul deciziei studioului de a tăia viguros din cele șase ore.

Drept s-o spun, în Cleopatra este multă „bălăreală‟ verbală (anagramați primele 4 litere pentru a vă da seama la ce mă refer), ritmul fiind incredibil de lent.

La un moment dat devine epuizant intelectual să urmărești aceeași scenă repetată, cu Cleopatra împrăștiindu-și farmecele asupra celor doi bărbați.

Și acum o scriu cu cea mai mare admirație față de Cleopatra, dar tare afurisită femeie mai fu, te lua cu călduri fierbinți într-o parte și cu transpirații reci în alta la apariția ei.

Nu știai dacă urmează să te invite în baldachinul ei sau să te arunce în groapa cu nisipuri mișcătoare.

Inteligentă, strategică, diplomată când voia, senzuală când era cazul, impunătoare în fața bărbaților și autoritară cu supușii, Cleopatra nu era o femeie pe care să o joci pe degete cum voiai.

Din contră, era fix invers. Dovadă că de cele mai multe ori bărbații gândesc cu alte organe pulsante, mai puțin cu cel cerebral.

Într-adevăr, povestea ei este un scăldată în tragedii și drame lacrimogene, fiind un preambul pentru Romeo și Julieta, dar durata extinsă a filmului a mai redus din impactul emoțional.

Mai ales că deja știam cum se va termina, că am mai călcat în tinerețe pe la orele de istorie, dar nu să iau gâtul profului că-mi dădea test fulger, ci să fiu atent și să bag la cap.

Nu pot să zic că m-a încântat peste măsură, fiind un film prea static în ceea ce privește acțiunea, dar trebuie să dau Cezarului ce-i al Cezarului.

La nivel vizual merită toți laurii din lume pentru că arată senzațional.

Costumele complexe, decorurile grandioase, interioarele luxoase, culorile mirobolante, toate nasc un film la care privești cu uimire pentru că duce opulența la un alt nivel.

Și atenția la detalii este una incredibilă, cel puțin așa mi s-a părut, că mi-au sărit în ochii amănunte ce pot fi ratate ușor, care însă arătă migala cu care s-a lucrat la acest film.

Bine, că sunt erori de continuitate și anacronisme, este de înțeles, mai ales având în vedere greutățile întâmpinate în spatele camerelor de filmat.

Dar, în general, ele nu sunt atât de multe pe cât te aștepți de la un film de 4 ore.

Că mai zboară un avion pe cer, că se mai văd în fundal pe apă niscai ambarcațiuni moderne, se întâmplă, nu-s chiar atât de enervante, mai ales că pe atunci tehnica nu era avansată pentru a le elimina în post producție.

Nici nu trebuie privit ca pe o reprezentare fidelă a evenimentelor din acele vremuri, că nu este documentar, ci doar un film care își ia (prea) multe licențe artistice pentru a fi pe placul audienței.

Nu pretinde că este adevărul gol goluț, ci doar o poveste înflorită a vieții Cleopatrei.

Asta spre deosebire de un documentar, produs de cea căreia nu vreau să-i pomenesc numele că-mi iau palme, care susține sus și tare că prezintă realitatea, dar este una revizionistă și mincinoasă pentru a se ralia mentalității moderne.

Poate că sunt un blasfemator, dar interpretările actoricești nu m-au impresionat, nici Elizabeth Taylor și nici Richard Burton nu m-au zburat din sandale.

Ea parcă varia prea des comportamentul, când era o adolescentă țâfnoasă, când o conducătoare cu mână de fier, iar el mi s-a părut cam fad.

Nu am simțit acea chimie explozivă care să genereze scântei deși este cunoscută istoria dintre cei doi actori în afara platoului de filmare.

🏆 Cleopatra – Verdict 👍 sau 👎?

Dacă excelează la ceva, atunci Cleopatra o dă bine de tot pe tot ce înseamnă compoziție tehnică.

De fapt, la acest capitol a și luat cele patru Oscaruri, imagine, costume, scenografie și efecte vizuale.

Însă se simte influența problemelor avute asupra produsului final.

Nu m-am interesat dacă există, dar ar ieși un film captivant despre tot tărăboiul din spatele realizării acestei pelicule, deoarece informațiile pe care le-am citit sunt fascinante. Nu neapărat în sensul bun.

Update: Hai că m-a lămurit Google, există documentarul Cleopatra: The film that changed Hollywood din 2001 pe care acum trebuie să îl caut pentru a-l urmări.

Au existat două seturi de actori și regizori, multiple scenarii, filmările s-au întins pe durata a doi ani jumătate, Taylor a avut o groază de probleme de sănătate, fiind aproape de moarte, iar bugetul a ajuns să fie unul colosal pe atunci, în jur de 300 de milioane de dolari în banii de acum.

Cu toate astea, rezultatul final este unul decent, deși era loc de mai bine.

De final ce ar mai fi de spus despre Cleopatra, unul dintre cele mai infame filme din istorie din cauza problemelor avute în realizarea lui și care aproape că a băgat în faliment studioul?

Nu pot spune că mi-a plăcut la nivel narativ, fiind prea lăbărțat din acest punct de vedere, dar este fără vreo urmă de îndoială un festin vizual greu de egalat.

Ce frumos arată peliculele din trecut, cele filmate natural, fără retușuri digitale, comparativ cu cele de acum care colcăie de CGI chiar și acolo unde nu este nevoie.

Până aici mi-a fost drumul, mi s-a făcut foame de la atâta scris așa că am să înfulec pe nerăsuflate 7 smochine.