Alpha

admin 14/11/2025 Dramă Leave a comment

Julia Ducournau a venit la festivalul Les Films de Cannes à Bucarest 2025 pentru a-și prezenta filmul Alpha.

Nu ni s-au pupat programele, pentru că voiam să-i dau un autograf, așa că l-am văzut în altă zi.

🎬 Alpha – Premisă 📖

Povestea o are în centru pe o adolescentă de 13 ani, Alpha (Mélissa Boros), care trăiește alături de mama ei, într-o lume afectată de o boală stranie ce transformă oamenii în statui de marmură.

După o noapte de pomină, asta mică se întoarce acasă și o bagă pe mă-sa în toate crizele.

Și-a făcut un tatuaj într-un ghetou de Féréntari, așadar, în condiții insalubre, fără ac steril sau aparatură profesionistă.

Colac peste pupăză, se înființează și unchiul Amin (Tahar Rahim), bolnav și dependent de droguri.

Este suficient să te uiți la el și-ți dai seama de ce-l cheamă Amin. Pentru că-ți vine să spui rugăciuni când îl vezi.

💭 Alpha – Comentariu 🍿

După Raw și Titane, Julia Ducournau s-a întors cu ceva diferit: un film mai tăcut, mai misterios și mai puțin scârbos.

Alpha nu mai e despre mâncatul ficaților sau sexul cu metal, ci despre familie și frica de boală.

🤒 Boala ca metaforă

Din ignoranță, mi-am furat-o cu acest film. Am pus botul la boală și, după ce am ieșit din sală, am început să caut informații despre acel virus care te metamorfozează în marmură numai bună de așternut în Catedrala Mântuirii Neamului.

Bineînțeles că nu-i real, este doar o alegorie a virusului HIV. Nu prea am înțeles de ce scenariul a ales acest virus, pentru că nu mai e de actualitate.

HIV nu mai este o condamnare la moarte, ca în anii ’80-’90. Rămâne o infecție serioasă, ce necesită tratament constant, dar cu medicamentele actuale, o persoană seropozitivă poate trăi, munci, iubi și avea copii fără riscul de a transmite virusul.

Boala din film devine o metaforă transparentă pentru infecție, stigmat, marginalizare și frică. Dar este mai mult de atât.

👩‍👧‍👦 Familia ca organism viu

Julia Ducournau rămâne fidelă obsesiei ei pentru trupuri care se revoltă și emoții care putrezesc încet, dar în Alpha nu carnea e centrul, ci familia.

Toată pelicula e construită ca un lanț genetic de vină, iubire și frică. Relația triptică dintre mamă, fiică și fratele mamei devine treptat o celulă infectată, un organism care se devorează pe dinăuntru.

Mama e știința care refuză emoția. Crede că totul se poate controla: boala, copilul, destinul.

Alpha, fiica, e exact opusul; corpul o ia înaintea rațiunii, instinctul explodează înaintea explicației.

Iar Amin apare ca o umbră a trecutului, veriga ruptă care bântuie prezentul. El nu e o prezență întâmplătoare, ci fantoma genealogică a tuturor greșelilor îngropate.

Privit atent, filmul nu vorbește despre o epidemie, ci despre o moștenire afectivă. Virusul nu e o amenințare externă, ci o transmitere intergenerațională a durerii.

Familia nu e o instituție, ci o boală transmisă prin sânge; este un organism care se degradează, își respinge celulele sănătoase, apoi se autoconsumă.

Așa că Alpha nu e o poveste despre știință sau corp, ci despre lanțul de păcat și vină care leagă o familie de propriile ei umbre.

🎨 Stil și tematică

Mă așteptam la un dezastru, pentru că nu mă împac prea bine cu stilul regizoarei, dar pot spune că Alpha este un film decent, care confirmă obsesia regizoarei pentru corp, mutație și legătura maternă.

Numai că aici e ceva mai reținută, dă o șansă spectatorului să respire și să se emoționeze, renunță la scârboșeniile care au făcut-o celebră.

Ducournau explorează maternitatea nu ca dragoste, ci ca boală. Iubirea de mamă devine o infecție emoțională care se transmite prin atingere, prin vină, prin frică.

Mama vrea să-și protejeze fiica, dar în același timp o sufocă. Fata vrea libertate, dar nu știe de ce, pentru că libertatea într-o lume prizonieră este inutilă.

E un dans lent între control și rebeliune, între protecție și distrugere.

🌀 Confuzia dintre real și imaginar

Dar nu-s toate pe roze în Alpha. Acțiunea are loc în două planuri temporale, în prezentul în care Alpha este suspectă că s-a îmbolnăvit și în trecutul în care mama ei are grijă de Amin, care se descompune fizic din cauza dependenței de droguri.

Practic, Amin este un laborator ambulant de droguri, oriunde l-ai înțepa, din el curge praf de cocaină sau lichid halucinogen.

Din cauza acestui du-te-vino, scenariul alunecă repede într-o stare de confuzie care amestecă realitatea cu fantezia.

Pare că filmul tot promite o revelație, o explicație, un sens, dar nu le livrează. Cel puțin, nu în totalitate. Dinadins este ambiguu, lăsând loc de interpretare.

🤔 Întrebările care rămân

Hai să văd cum îl caracterizați. E despre trauma post-pandemică? E o alegorie despre adolescență, identitate și teamă de intimitate? E despre rușinea de a fi bolnav? Toate par teorii valide. Dar pot exista și altele la care încă nu m-am gândit.

🎭 Actori și interpretări

Performanțele actoricești sunt bune, dar limitate de tonul rece al filmului.

A ieșit în evidență mama interpretată de Golshifteh Farahani, o actriță cu o prezență intensă, dar controlată, personajul ei fiind blocat între rațiune și isterie.

Alpha, fata, are momente de naturalețe, dar nu m-a dat pe spate.

🏆 Alpha – Verdict 👍 sau 👎?

Poate nu l-am perceput eu cum trebuie, am rămas cu impresia că Ducournau vrea să demonstreze că poate face un film matur, profund și de autor, fără să recurgă la scabros.

Nu știu dacă i-a reușit pe deplin. Filmul nu m-a șocat, ci m-a lăsat mai mult nedumerit.

Totul e atât de măsurat încât dispare orice spontaneitate. E ca un spectacol de teatru jucat într-un laborator: poți admira detaliile, dar nu le poți trăi.

Încă nu-mi dau seama cât din Alpha e real și cât e doar un produs al unei minți fragmentate. Apropo, ca un mic indiciu, fiți atenți la spatele unui personaj. Atât am avut de zis.

E un film frumos din punct de vedere vizual, dar parcă prea steril. Vrea să fie poezie, dar ajunge să fie un manual de anatomie.

Nu e un eșec total, pentru că Ducournau are ochi, talent și viziune, dar nici vreo capodoperă.