After the Hunt

After the HuntAm prins o fereastră liberă în timpul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest 2025 și am zis să văd After the Hunt.

De ce? De fraier.

 

🎬 After the Hunt – Premisă 📖

Alma Imhoff (Julia Roberts – Pretty Woman) e o profesoară respectată la o universitate de top. Speră să primească o titularizare, care ar aranja-o pe viață.

Dar lupta e încinsă pentru un asemenea post. Colegul ei, Hank (Andrew Garfield – Hacksaw Ridge) visează același lucru.

După o petrecere patronată de Alma, se produce nenorocirea. Hank este acuzat de abuz sexual de către o studentă, Maggie (Ayo Edebiri – Opus).

N-are nicio dovadă, dar ce mai contează dovezile în societatea actuală? E confruntarea clasică între ce zice ea și ce zice el.

Și când ea e o tânără de culoare, iar el un bărbat alb, ghiciți cine are câștig de cauză.

 

💭 After the Hunt – Comentariu 🍿

Încep prin a-i da lui Guadagnino ce a dat Dracula lui Jude tuturor, un „kind reminder”.

În inteligența lui erudită de om de artă, a considerat că este o alegere stilistică elevată să-mi distrugă nervii încă din prima secundă cu un ticăit iritant de ceas analogic.

Am crezut că este ceva în neregulă cu proiecția, pentru că acel zgomot care-mi zgâria timpanele acoperea și replicile personajelor. Sau că mi s-a accentuat tinitusul care mă chinuie de vreo 20 de ani.

După câteva minute, eram gata să mă duc la personal să le zic să repare dracului proiectorul, când regizorul și-a făcut milă de cei șase spectatori și a încetat cu ticăitul.

Doar că, ghinion, repetă chestia asta de încă două ori, de fiecare durata torturii crescând cu câteva secunde ce au părut o eternitate.

 

🎞️ Detalii care scârțâie

N-am terminat, mai am de cârâit pe seama aspectului tehnic al filmului până să intru în pâinea narativă.

After the Hunt mi-a lăsat impresia că este încropit prost, că nimeni nu a fost interesat de detalii sau de continuitate.

Vin cu câteva exemple, poate sunt eu hăbăuc și inventez, dar m-aș mira să fiu singurul care a sesizat chestiile astea.

Un personaj apasă de 2-3 ori pe ecranul telefonului, scriind un mesaj, iar pe ecran ne apare jumătate din Istoria lui Călinescu. Băi, dă-mă naibii, nici la dactilografiat viteză nu se scria atât de repede.

În altă instanță, același personaj apasă pe butoane timp de un mandat președințial în Rusia, de credeam că transcrie Coranul. Când colo, ce mesaj a tastat? Vă luminez eu. ????. Da, patru semne de întrebare.

Mai am, trec acum la industria Horeca, una de excepție în film. Merg două personaje la o bodegă de cartier, chelnerița îl întreabă pe unul ce halește, ăsta zice: „Ca de obicei”.

Cred că în bucătărie lucra Scotty din Star Trek, pentru că nu trece un minut, fără ca scena să fie întreruptă, că pe masă se și înființează trei feluri de mâncare. Serios?

Încă una și mă duc. Spre final, se uită Julia Roberts melancolică pe geam, ca Bacovia după o damigeană de vin ghiurghiuliu, și cere nota de plată.

În cât timp credeți că o primește? Instantaneu, ca și cum chelnerul era la un metru în spatele camerei de filmat, cu nota deja făcută, pregătit la semnalul de „Acțiune” al regizorului.

Ori e filmul prost făcut, fără atenție la detalii, ori există un substrat subliminal pe care n-am fost capabil să-l interpretez. Ori e prost făcut.

 

🧠 De la „Call Me by Your Name” la „BSOD în creier”

Și puteți să mă „Call me by a name”, dar trebuie să menționez și asta, pentru că mi-a dat cu „BSOD” în creier.

Maggie este lesbiană, nimic surprinzător, n-ar fi film de Guadagnino dacă n-ar exista personaje LGBTQ. Ea se iubește cu Alex, care este bărbat trans.

Ceva dă cu minus, dacă e lesbiană și se iubește cu un bărbat, atunci mai e lesbiană? Pentru că, nu-i așa? ni se impune să acceptăm femeia trans ca fiind femeie reală sau bărbatul trans ca fiind bărbat trans.

Așadar, pe logica asta nouă, Alex e bărbat get beget, chiar dacă nu e în stare să stropească pereții când face pișu.

Și dacă e lesbiană și formează un cuplu cu un bărbat trans, atunci înseamnă că nu-l vede ca pe bărbat.

Și asta e dovadă de ipocrizie, pentru că Maggie tot urlă despre drepturile acestei comunități, deși taman ea nu se aliniază regulilor stabilite de o minoritate și impuse majorității.

Pe mine chestia asta m-a dat peste cap și jumătate din film doar la ea m-am gândit. Oricum, After the Hunt nu are nimic interesant cu care să-mi fi captat atenția.

After the Hunt

 

⚖️ Morală, privilegii și confuzie

Habar n-am dacă vrea să înfiereze trendurile astea cu #metoo sau cancel culture sau să le laude, povestea e incoerentă și nu prea face sens.

Se tot vorbește despre privilegiile unui bărbat alb, heterosexual și cis, deși, culmea, Hank, pentru că despre el este vorba, e persecutat fără vreo dovadă palpabilă.

Nu-i iau apărarea, Doamne ferește, personajul e slinos, face parte din categoria celor care o ard elitist în public, dar acordă note studentelor după cum prestează la examenul oral.

Însă în cazul de față, pătimește doar pentru că o tânără de culoare a zis că a fost agresată.

Ah, ghinion, după ce s-a petrecut fapta, Maggie a făcut un duș temeinic, astfel încât n-au mai rămas dovezi pentru a-și demonstra acuzele.

Mă așteptam de la Saveta din Hăbăuca din Deal să nu știe ce să facă într-o asemenea situație, dar nu de la o studentă de elită, cu educație cât un județ românesc, să șteargă urmele unui asemenea abuz.

 

🎭 Actori și personaje

Hai că m-am încins prea mult pentru un film care nu merită atâta consum emoțional.

Guadagnino continuă experimentul său de a face pelicule despre dorință și vină, dar de data asta pierde complet echilibrul.

After the Hunt e filmul unui cineast obsedat să pară profund, dar care uită să fie clar. Totul e înecat în cadre lungi și fraze pseudo-filozofice despre etică și adevăr spuse de oameni care par să nu mai creadă în nimic.

Julia Roberts, săraca, își dă silința. O vezi cum își mușcă replicile, cum își temperează gesturile, cum încearcă să redea rușinea și neliniștea unui personaj care și-a construit cariera pe integritate, dar care ascunde un secret.

Problema e că filmul nu o lasă să fie om. Alma Imhoff devine un concept ambulant: „profesoara care se confruntă cu moralitatea academică”. E greu să te emoționeze un concept.

Celelalte personaje sunt scrise haotic. Soțul ei, jucat de Michael Stuhlbarg (The Amateur), se comportă din senin ca un catâr castrat, o schimbare radicală care mi-a dat busola peste cap.

Iar Hank dispare ca măgarul în ceață vreo jumătate de film, doar ca să apară în final, ca asfaltul prost turnat pe șosele înainte de alegerile electorale.

Mă rog, mai este Ayo Edebiri, cea mai vie prezență, are o energie juvenilă care amintește de vremurile când dramele despre generații chiar pulsau de viață. Dar energia ei e sufocată de scenariu fără vlagă.

 

✍️ Scenariul – Predici în loc de dramă

Până la urmă, cea mai mare problemă e scenariul. Nora Garrett scrie ca și cum ar fi luat notițe de la toate discursurile #MeToo, dar fără să adauge o perspectivă umană.

Dialogurile sunt corecte politic, dar nefirești, nici nu aveau cum să fie altfel. A fi corect politic înseamnă a fi cenzurat legal, pentru a proteja sensibilitatea celor care se ofensează din absolut orice.

Personajele vorbesc ca niște eseuri ambulante, de aceea nu ai cum să le iei în serios. În loc de tensiune, avem predici interminabile. În loc de emoție, avem tabele morale.

Filmul vorbește despre vină, loialitate și limitele iertării. Doar că o face cu un aer de teză universitară, fiind genul de lucrare care are o bibliografie impresionantă, dar zero emoție.

Totul pare gândit pentru festivaluri: femeia prinsă între conștiință și supraviețuire, tensiunea intergenerațională, societatea care pedepsește mai degrabă aparența decât fapta.

Dar ce lipsește e omul. Oricât ar încerca Julia Roberts să umanizeze personajul, filmul nu o ajută. Nu simți nici măcar că ai trăit alături de ea acea dilemă morală; doar o privești, distant, ca pe un studiu de caz.

Un alt paradox: filmul vorbește despre „adevăr”, dar minte constant prin artificiu. Scenele se simt construite, calculate, sterile. Niciun moment nu pare autentic, doar înscenat.

E un film care îți tot promite o revelație, dar se termină cu un „aha” sec, ca un curs de etică la care ai uitat de ce ai venit.

 

🏆 After the Hunt – Verdict 👍 sau 👎?

Trebuie să apreciez misiunea aproape imposibilă pe care filmul a îndeplinit-o. A reușit să unească audiența și critica pe RottenTomatoes, unde are acum 38% la ambele categorii de privitori.

E un lucru rar să faci un film care să alieneze, deopotrivă, critica și audiența.

Deși After the Hunt vrea să deconstruiască puterea și ipocrizia din mediul universitar, filmul devine prea arogant pentru binele său.

Se ia prea în serios, până la punctul în care spectatorul se întreabă: „dar eu de ce asist la asta?”. În cazul meu, deja am dat răspunsul în preludiu. De fraier.

Finalizez cu o vorbă bună. Măcar arată bine, imaginea e filmată cu gust, doar că frumusețea vizuală e de pomană, ca un curs de filozofie ținut într-o sală pustie.

After the Hunt

Trailer

IMDB

Rotten Tomatoes

Notă

About admin

Check Also

Una mujer fantástica

Una mujer fantástica

Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 2017 Hai că deja mă enervez, …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *