Dracula

admin 31/10/2025 Horror Leave a comment

Am atâtea filme cu Dracula comentate și nu m-am intersectat cu cel al legendarului Francis Ford Coppola?

A fost o scăpare pe care o îndrept acum.

🎬 Dracula – Premisă 📖

Cum filmul este bazat pe romanul lui Bram Stoker, nu știu dacă mai este cazul să scriu despre poveste, că o cunoaște toată lumea.

Dar nu pot lăsa acest capitol gol, așa că-mi fac datoria.

Povestea începe cu secole în urmă, Vlad Țepeș (Gary Oldman – Mank) își pierde soția, Elisabeta (Winona Ryder – Beetlejuice), și, într-un acces de furie împotriva lui Dumnezeu, se leapădă de credință și devine ceea ce știm azi ca Dracula.

Câteva sute de ani mai târziu, semnează un contract imobiliar și devine proprietar în Londra victoriană cu ajutorul lui Harker (Keanu Reeves – Ballerina).

Își părăsește castelul decrepit și ajunge în orașul plin de ispite, unde o întâlnește pe Mina, care seamănă izbitor cu soția lui, și de aici începe un carusel între dragoste și damnare.

💭 Dracula – Comentariu 🍿

Nașul cinematografiei a acceptat să regizeze un proiect comercial pentru că avea datorii uriașe după eșecul One from the Heart.

Doar că, fiind Coppola, n-a putut să facă un horror banal. El a băgat în film tot ce știa despre operă, teatru, trucaje de cinema mut și povești de iubire imposibilă.

Rezultatul? O combinație halucinantă: pe de o parte fidelă romanului lui Stoker, pe de altă parte complet desprinsă de orice realism.

A ieșit un film care e, în același timp, poveste de dragoste, poem vizual, operă gotică și, sincer, un fel de delir regizoral.

E ca și cum ai lua un spectacol de operă de la Viena și l-ai amesteca cu sânge, oglinzi și mantii roșii.

🎨 Operă vizuală & efecte practice

Din punct de vedere vizual, filmul este o capodoperă, regizorul a renunțat aproape complet la efectele digitale și s-a folosit de cele practice.

Avem filmări cu dublă expunere, decoruri pictate, oglinzi, umbre proiectate, costume expresive și realiste. Dracula pare desprins din perioada când nu se vorbea în cinema, dar cu culori saturate și o aură erotică apăsătoare.

🕯️ Umbrele cu voință proprie

Atmosfera este înfiorătoare, indiferent unde ne duce imaginea, fie în Transilvania gotică, fie în sanatoriul murdar din Londra sau în conacul aristocraților.

Felul în care Coppola folosește umbra lui Dracula este magistral. De cele mai multe ori, ea are o minte proprie și se desprinde de stăpânul ei, apucând alte cărări.

Și asta naște câteva momente terifiante, care-ți fac părul măciucă, la fel ca peruca albă a lui Gary Oldman.

🌑 Paleta, monocromiile și basmul infernal

Nici scenele aproape monocrome, în care predomină roșul sau albastrul sau întunericul, nu se lasă mai prejos, ele dau senzația de basm infernal.

Privirea este încântată de ceea ce vede, dar creierul este în alertă permanentă, transmite semnale de pericol.

👗 Costume – Eiko Ishioka

Trebuie să menționez costumația, una paradisiacă, în contrast cu tema demonică a filmului.

Rochiile create de Eiko Ishioka au luat Oscar și pe bună dreptate. Sunt sculpturi de mătase, catifea și corset, unele dintre cele mai spectaculoase costume puse vreodată pe ecran.

De asemenea, filmul a cucerit statuete pentru sunet și machiaj, la fel de meritate.

🌀 Exces & kitsch

În același timp, pelicula poate părea kitsch. Dracula cu părul alb ridicat ca două coarne? Vampirul-șobolan uriaș? Lupi care intră prin fereastră? E peste tot un aer de „prea mult”. Dar ăsta e și farmecul lui: excesul.

🎼 Kilar – liturghia întunericului

Imaginea nu ar fi funcționat fără o coloană sonoră pe măsură. Și aceasta e, iertați-mi jocul simplist de cuvinte, o bestie în sine.

Nu te mângâie, nu te amețește cu violoncel romantic și gata, te-a cucerit. Nici vorbă, te zdrobește. Nu la propriu, dar nici nu-i departe.

Kilar compune o muzică asemănătoare cu o liturghie satanică făcută la miezul nopții într-o catedrală gotică.

Orchestra explodează în corzi grele, în suflători care urlă ca vântul de Carpați și în coruri care sună ca un blestem vechi de sute de ani.

Când auzi tema principală, cu orga și corul, ai impresia că pământul se deschide sub tine și iese un val de morți din criptă.

Și totuși, Kilar nu face doar „muzică de speriat copiii”. Are pasaje de o frumusețe melancolică, care îți dau senzația că Dracula chiar plânge după iubirea lui.

În multe filme, muzica e fundal. Aici, muzica e un personaj. Când vezi costumele lui Eiko Ishioka și auzi orchestrația lui Kilar, parcă Dracula nu mai e doar pe ecran, ci ți-a intrat în cameră.

Te urmărește, te vânează, dar în același timp îți șoptește că moartea și iubirea sunt aceeași melodie.

💋 Eros, frică și morală victoriană

Coppola a înțeles ce se află în spatele romanului lui Stoker: teama victoriană de sexualitate.

Filmul e plin de scene care îmbină dorința și frica: sânge care curge din sâni, mușcături care seamănă cu săruturi, orgii vampirice filmate ca într-o halucinație senzuală.

Toată estetica e construită pe ideea că dragostea și moartea sunt două fețe ale aceleiași monede.

🫀 Dracula – anti-eroul tragic

Revenind la poveste, că am terminat cu partea tehnică, știți care e ironia? Să vorbești despre Dracula și, în loc să tremuri, să ajungi să-i înțelegi dorul.

În filmul lui Coppola, vampirul nu mai e doar o creatură cu colți și pelerină.

E un bărbat frânt de durere, care a pierdut tot ce avea mai sfânt. Și în loc să accepte moartea, face pactul suprem. Se revoltă împotriva lui Dumnezeu și rămâne captiv într-o eternitate de sânge și vină.

Nu-i justifici furia, dar parcă începi să-l vezi altfel: nu ca pe un criminal, ci ca pe cineva care a iubit prea mult.

Coppola știe exact ce face. Decorurile baroce, muzica apocaliptică, erotismul de sub fiecare replică, toate te duc spre ideea că Dracula nu e monstrul clasic, ci un suflet blestemat.

Îți vine să-l judeci, dar și să-i dai dreptate. Cine n-ar vrea să răstoarne cerul și pământul pentru a-și recăpăta iubirea?

Și aici e tragedia supremă. Dracula caută lumina prin întuneric. Își transformă iubirea în obsesie, speranța în blestem.

Nu ești de acord cu metodele lui, sângele și crimele nu au cum să fie soluție, dar înțelegi rana pe care vrea s-o vindece.

Într-un fel, filmul îți arată că monstrul nu s-a născut rău, ci pierderea iubirii l-a adus în acest stadiu.

🎭 Distribuție: Oldman, Hopkins, Ryder

Dacă am ajuns la protagonist, este cazul să comentez și despre interpretări.

Încep cu aspectele pozitive, cap de listă fiind, bineînțeles, Gary Oldman. Când îl vezi în rolul principal, uiți de toți ceilalți Dracula de pe ecran, el e vampirul absolut.

Omul trece prin mai multe metamorfoze: bătrânul decrepit cu coc de balerină, dandy-ul victorian cu ochelari rotunzi, bestia cu colți ascuțiți și, în final, un bărbat tragic care plânge după iubirea lui.

Oldman nu joacă doar o fiară, joacă un om care a păcătuit și a fost condamnat la veșnicie.

Și trebuie să recunosc: scenele cu Mina au un erotism pe muchie de cuțit. Ryder și Oldman n-au chimie clasică, dar fix asta face ca totul să pară tulburător, ca o dragoste care nu trebuia să existe.

Nu puteam ignora prezența lui Anthony Hopkins (The Father), proaspăt premiat cu Oscar pentru Hannibal Lecter.

Aici îl joacă pe Van Helsing ca pe un savant excentric, cu umor negru și replici care par venite dintr-un delir. Practic, Hopkins fură câteva scene doar cu privirea lui sclipitoare și ironia mușcătoare.

Winona Ryder era imaginea inocenței gotice. Este minunată ca Mina: fragilă, dar cu o forță interioară care iese la iveală.

🗣️ Keanu – accentul care a devenit meme

Eh, și acum vine buba, de la Keanu Reeves, care e frumos în film, dar cam atât.

Puteți să mă aruncați de pe cele mai înalte trepte, dar trebuie să spun ceva ce mulți gândesc. Oricât de bun la suflet este Keanu, nu este un actor foarte strălucit. Nici atunci, nici acum.

La începutul anilor ’90 era un tânăr actor, dar pierdut printre replici.

Accentul lui britanic a devenit un meme înainte să existe meme-urile. Să fie vina lui? Dacă regizorul a zis că e în regulă cum își rostește replicile și nu a pus biciul pe el să le spună mai bine, atunci Keanu e exonerat.

Însă, oricât ar fi de slab în rol, el aduce un soi de „american de treabă” în poveste, ceea ce nu strică.

💬 „Româna” din film

Hai că dau dintr-una în alta, fix ca regizorul acestui film, dar le scriu și eu cum mi le amintesc.

Am apreciat că Francis Ford Coppola a ținut la autenticitate, dacă putem vorbi despre așa ceva într-un film cu vampiri, și multe dintre dialoguri sunt în limba română.

Una stricată, de-ți trebuie subtitrare s-o înțelegi, dar măcar e română. L-aș fi lăudat și mai mult dacă scrisoarea din primele scene era în aceeași limbă, nu într-o klingoniană hindusă.

🏆 Dracula – Verdict 👍 sau 👎?

Văzut azi, Bram Stoker’s Dracula, ăsta este titlul complet, e ca un vin roșu care a prins o aromă stranie.

Unele scene par demodate, altele par încă mai îndrăznețe decât 90% din ce scoate Hollywood-ul modern.

Poate că nu e horror în sens clasic, dar te tulbură. Atmosfera e claustrofobă, culorile îți rămân în retină și muzica lui Wojciech Kilar e atât de intensă, încât ai impresia că ești la un concert simfonic și nu la cinema.

Uneori substanța este sacrificată pe altarul stilului și asta duce la pierderi de coerență, dar măcar efortul tehnic nu este în zadar, filmul arată superb.

Nu pot s-o dau după cireș, are exagerări, are momente kitsch, Keanu Reeves vorbește ca un turist american pierdut prin Londra. Dar aceste minusuri nu știrbesc prea mult din șarmul peliculei.

Ceea ce rămâne e imaginea lui Gary Oldman ca Dracula: nu doar un monstru, ci un bărbat care a iubit prea mult și a ajuns blestemat.

Rămân și vizualul hipnotic, costumele extravagante, muzica monumentală. Hulit de unii, iubit de alții, mie mi-a plăcut Dracula, suficient cât să mă apuc să vânez 8 vampiri.