Fjord

admin 2 ore ago Dramă, Filme românești Leave a comment

Datorită regelui cinematografiei românești, Cristian Mungiu, pupa-i-aș mâna, am putut vedea în super-avanpremieră filmul Fjord, proiectat pe 13 iunie în toată țara, de la Satu Mare până la Giurgiu.

📖 Premisă

Un cuplu format din norvegianca Lisbeth (Renate Reinsve) și românul Mihai (Sebastian Stan – A Different Man) se mută într-o comunitate mică, departe de tumultul junglei de beton.

Cei doi sunt extrem de religioși și au nu mai puțin de cinci copii. Nici nu se instalează bine, că sunt luați în colimator de către autorități.

De ce? Câteva vânătăi se transformă în suspiciuni de abuz domestic.

Protecția Copilului crede că metodele de educație folosite de părinți nu sunt deloc potrivite. Dacă în România bătaia e ruptă din rai, așa zice o zicală veche, în Norvegia e ruptă din Codul Penal.

Copiii sunt luați și începe un calvar birocratic, judecătoresc și sufletesc.

💭 Comentariu

Deși nu mai este cazul să o pomenesc, îmi fac datoria. Filmul este inspirat din cazul real al soților Bodnariu din 2015.

⚖️ Teme – religie, abuz și de ce norvegienii nu se pupă cu românii

Filmul lovește în teme grele: limitele autorității părintești, ciocnirea dintre culturi (românul ortodox vs norvegianul laic-super-socialist), sistemul de protecție a copilului care poate să greșească la fel de ușor ca părintele.

Niciun subiect nu e tratat superficial. Și aici este punctul forte al scenariului. Așa cum ne-a obișnuit din alte filme, Mungiu nu ia partea nimănui. Te lasă pe tine să decizi, el doar îți expune faptele. Munca grea cade pe umerii tăi.

Nu-ți spune „părinții sunt victime” și nici „copiii sunt victime”. Îți pune dovezile pe masă și-ți zice: „Hai, bă, dă tu sentința.”

Fjord joacă murdar, dar cinstit, dacă-mi permiteți acest artificiu literar. Te aruncă într-o sală de judecată imaginară și îți dă voie să schimbi tabăra de câte ori vrei, fără să te taxeze.

⚖️ România vs Norvegia – două lumi, aceeași problemă

La început, când vezi familia aia cu cinci copii, cu reguli stricte și cu rugăciuni non-stop, probabil că simți un soi de familiaritate.

Dacă ai tușit măcar o dată în viața ta în România, știi ce înseamnă educația cu palma peste ceafă și frica aia să nu faci nimic rușinos. Și atunci parcă îi înțelegi pe părinți, chiar dacă ceva din tine spune că nu e bine. Nu așa se face educație.

Apoi vin norvegienii. Și norvegienii sunt altceva. Au servicii sociale care nu glumesc, anchete care încep dintr-un zvon, o vorbă a unui copil la școală sau o vânătaie suspectă.

Și pe moment, când vezi cum sunt luați copiii din casă, te ia cu transpirații reci: stai, dom’le, așa pe nepregătite? Și dacă s-a împiedicat pe scări? Și dacă fata era supărată pe tata și a băgat o minciună drept răzbunare?

Ciudat ce standarde de abuz au norvegienii, când ei își lasă bebelușii afară în cărucior să doarmă.

Aici filmul te face să dai din cap aprobator spre partea românească, pentru că nu e în regulă să destrami o familie pe baza unor suspiciuni neverificate, fără o anchetă socială făcută cu cap, fără să stai de vorbă mai mult de zece minute cu părinții.

Apoi îți amintești că părinții, totuși, consideră că o palmă plasată strategic face minuni. Și realizezi că nu e deloc ok să-ți bați copiii. Indiferent că ești penticostal convins că „nu scapi fără nuia” sau că ai moștenit metoda de la părinții tăi, care au moștenit-o de la bunicii lor, de pe vremea lui Ceaușescu și a bătăilor la colțul blocului.

Dacă Norvegia s-ar uita la Teach You a Lesson, ar da-o în apoplexie, ca să fac o mică paranteză de respiro.

🪃 Mungiu te transformă în bumerang

Uite așa, Mungiu reușește să te transforme în bumerang. Când crezi că ai zburat dintr-o tabără în alta, revii la cea inițială. Doar ca să zăbovești preț de-o clipită, înainte să-ți reîncepi traseul ciclic.

Unde va ateriza fiecare la finalul filmului? Iată o întrebare care va avea multiple răspunsuri.

Pe scurt, Fjord te perpelește ca pe o măsea de minte cariată. Apasă într-o parte, te doare cu România; apasă în cealaltă, te doare cu Norvegia.

Cât de multă bătaie (sau disciplină, cum vrei să-i spui) este prea multă bătaie?

Și cât de multă protecție a copilului devine, la rândul ei, abuz de putere? Nu există răspunsuri simple, iar asta e și enervant și genial în același timp.

Ce știu sigur e că am plecat de la film cu senzația că nici într-o parte, nici în cealaltă nu e bine, dar nici undeva la mijloc, unde nu știe nimeni cum să construiască un sistem corect.

👶 Copilul: proprietatea părintelui sau a statului?

Asta e tema nevăzută, dar care ține tot filmul în picioare: diferența de mentalitate dintre o cultură în care copilul e uneori văzut ca o proprietate a părintelui și una în care copilul e, din start, proprietatea statului.

Și între ele nu există un pod, ci doar fiordul ăla rece în care te scalzi fără să știi dacă apa e prea rece sau prea adâncă.

Ăsta da film care divizează oamenii mai mult decât celebrul duel de la distanță dintre Messi și Ronaldo.

✝️ Frica de Dumnezeu și nuiaua: cum să crești copii în frică și să crezi că e iubire

Să intru oleacă și în religie? Trebuie să o fac, altfel nu se poate. Hai să vorbim despre bătrânul Dumnezeu penticostal, cel care vede tot, știe tot și, mai ales, pedepsește tot ce nu intră la „ascultare deplină”.

Fjord a prins exact esența aceea înspăimântătoare a credinței care nu mai e credință, ci control.

Părinții noștri, nu ai noștri, ci cei din film, românul și norvegianca, sunt penticostali convinși, iar convingerea asta nu înseamnă doar că merg la biserică duminica sau că spun o rugăciune înainte de masă.

Înseamnă că fiecare mișcare a copiilor e cântărită în balanța păcatului, că nu există „greșeală mică” și că iertarea divină trebuie să treacă mai întâi printr-o corecție fizică pământească.

📿 Credință sau fanatism?

Ce e cu adevărat interesant în film e că nu vezi niciodată o scenă în care părinții să citească din Biblie și să zică „uite, aici scrie să bați copilul”. Nu e nevoie.

Rigiditatea lor pare că vine direct din poruncă divină: copilul nu pune întrebări, copilul nu răspunde, copilul nu îndrăznește să aibă o voință separată de cea a părintelui.

Și dacă totuși îndrăznește, atunci pedeapsa nu e o reacție nervoasă, ci un act aproape liturgic, un fel de „te iubesc suficient cât să te corectez ca să nu ajungi în iad”.

Pe mine, recunosc, m-a fascinat și înfiorat în același timp cum Mungiu arată această mentalitate fără să o caricaturizeze.

Părinții nu sunt monștri. Ei chiar cred că procedează corect, că își salvează copiii de la o veșnicie de chinuri.

Iar dacă statul norvegian (laic, tolerant, cu politici sociale de împărțit în plicuri) intervine și le ia copiii, ei nu văd o protecție a minorului, ci o persecuție religioasă.

Și, într-un fel, au dreptate. În lumea lor, a fi părinte înseamnă exact asta: să îndrepți cu forța, dacă e nevoie, sufletul copilului.

Dar aici apare o întrebare pe care niciun film cu iz religios nu are curaj sau nu vrea s-o pună: unde se termină credința și unde începe abuzul cu acte în regulă, acoperit de o copertă de Biblie?

❤️‍🩹 Cea mai mare iubire poate deveni cea mai mare cruzime

Fjord nu dă un răspuns, bineînțeles. Dar are tupeul să sugereze că, uneori, cea mai mare cruzime se poate face în numele celei mai mari iubiri. Iar asta, indiferent cum o dai, e o temă care doare altfel decât diferențele culturale dintre România și Norvegia.

Pentru că frica de Dumnezeu e mai veche decât toate fiordurile și mai greu de dezrădăcinat decât orice anchetă socială.

Buba e că după aproape două ore și jumătate de „judecat”, eu am vrut să simt ceva. Să plâng, să râd, să mă enervez pe cineva anume. Dar n-am simțit.

Și știu că asta e intenția lui Mungiu. Să mă forțeze să fiu rațional, nu emoțional.

Dar eu nu sunt robot, sunt om. La film vreau să mă doară undeva, chiar dacă acel undeva e burta de la râs sau ochii de la lacrimi.

Așa că, da, temele sunt tratate inteligent, dar uneori steril. E ca o operație pe creier făcută de un robot: precisă, corectă, dar fără inimă.

Gata, ajunge cât am comentat despre teme. Ar mai fi multe de spus, dar trebuie să spun undeva și Amin, nu?

🌊 Realismul lasă loc simbolului

Mai există și câteva momente care ies discret din realismul rigid cu care Mungiu ne-a obișnuit.

Sunt secvențe scurte, aproape onirice (am învățat și eu un cuvânt nou), care apar și dispar înainte să apuci să le bagi într-o categorie clară.

Nu schimbă tonul filmului și nici nu-l transformă brusc într-un basm nordic cu troli și spirite ale fiordului, dar adaugă un strat de mister într-o poveste dominată de proceduri, anchete și dezbateri morale.

M-am trezit că mă gândesc mai mult la ele după film decât în timpul lui. Și cred că aici e șmecheria.

Eu le-am interpretat ca pe niște mici ferestre spre lumea interioară a personajelor.

Poate țin de iubire. Poate țin de credință. Poate țin de speranță. Sau poate sunt doar dovada că, indiferent câte legi, regulamente și anchete ai pune peste oameni, există lucruri care nu pot fi judecate după aceleași reguli ca restul lumii.

Sunt rare, dar tocmai de aceea rămân în minte mult după ce filmul se termină.

🎥 Imaginea și sunetul

Nu surprinde pe nimeni că planurile sunt lungi, compuse ca niște tablouri în mișcare, culorile sunt reci, albastru-gri, iar natura aia norvegiană e aproape un personaj viu.

E o imagine chirurgicală și curată, dar parcă îi lipsește ceva. E frumoasă cum e frumos un bloc de gheață sculptat. Îți taie respirația? Nu. Îți taie răsuflarea? Poate la propriu, pentru că nu simți căldură.

Însă Mungiu e mare pișicher, are niște inserții de geniu. Un steag care flutură țanțos în momentul potrivit sau o avalanșă de zăpadă care se prăvălește ca un păcat capital, iată cum regizorul se folosește artistic de elementele inanimate.

🔊 În sfârșit, un film unde auzi tot

Sunetul e impecabil. Fiecare foaie întoarsă la audieri, fiecare bătaie în masă, fiecare oftat, fiecare vorbă, chiar și rostită în depărtare, le auzi ca și cum filmul îți rulează direct în timpane.

Ăsta este rezultatul când implici în producție și oameni care se pricep să tragă sau să mixeze cum trebuie sunetul.

Oare când vor învăța românii să capteze sunetul și cu altceva în afară de borcanul de magiun al bunicii?

🎭 Sebastian Stan lasă Marvel-ul la ușă

Să încep cu Sebastian Stan. Băiatul ăsta, știți, Bucky din Marvel, a scăpat de armătura metalică și s-a băgat într-un rol de tată autoritar, cu privirea aia de „știu eu mai bine” și cu o bărbăție care scârțâie uneori în sens bun.

E credibil? Da. E enervant? Da. Dar fix așa trebuie să fie. Nu joacă un diavol cu chip uman, joacă un om care crede cu tărie că o palmă bine „mângâiată” nu are ce să strice.

Mie mi s-a părut că Stan reușește să fie și fragil, și dur, fără să cadă în clișeul „tăticu’ rău cu suflet bun”. Notă mare, să trăiești.

Dacă mai era cazul, după un Golden Globe și o nominalizare la Oscar, arată că poate și dramă pură, cu nuanțe.

👩‍👧‍👦 Mama prinsă între Dumnezeu și copii

Renate Reinsve, regina actoriei în această perioadă (2025-2026), e excelentă. După Sentimental Value și Backrooms, americanii deja au învățat cum să-i pronunțe corect numele.

Personajul ei e o femeie ruptă în două. Pe de o parte, este captivă în credința aia severă, care nu vrea să audă de YouTube și TikTok, doar de BibleTok, iar tot ce înseamnă modernitate e o ispită și singurul ecran care contează e cel al minții unde rulează frica de Dumnezeu în buclă.

Pe de altă parte, îi este teamă că-și va pierde copiii. Și nu este o teamă abstractă, ci o teroare fizică, din aia care o face să se trezească noaptea și să numere respirațiile celor mici ca să fie sigură că încă mai sunt acolo.

Apropo, un mic detaliu care mi-a plăcut: Sebastian Stan vorbește și în norvegiană, iar Renate Reinsve și în română.

Nu foarte mult, nu vă imaginați că se apucă să recite Eminescu sau să țină predici în norvegiană, dar suficient cât să facă relația dintre personaje să pară reală.

E un detaliu care pare mic, dar contribuie la senzația că te uiți la oameni adevărați, nu la actori care joacă un exercițiu de imaginație.

🐢 Problema numită Åke

Hai să nu ne prefacem că nu se simt cele două ore și jumătate. Se simt. Mai ales în actul doi, când firul secundar cu Åke, bătrânul care pare că s-a săturat de viață înainte ca filmul să înceapă, se lungește mai mult decât ar fi cazul.

Înțeleg de ce e acolo: să adauge o altă perspectivă, să aducă în poveste tema sfârșitului, a renunțării și a felului în care omul ajunge să ceară liniște când viața nu-i mai oferă mare lucru.

Pe hârtie, funcționează. În film, însă, Mungiu insistă cam mult pe el. Nu strică filmul, dar îl încetinește, iar la un film de două ore și jumătate orice abatere de ritm se simte ca o piatră în pantof.

M-aș fi lipsit de el, consider că nu s-ar fi schimbat cu nimic povestea. Nu adaugă o componentă narativă atât de importantă încât să-și justifice vizita atât de lungă.

🏅 Palme d’Or sau nu?

Știu deja că o să existe oameni care vor ieși din sală și vor întreba: „Bun, dar chiar era de Palme d’Or?”

Și sincer, îi înțeleg.

Nu are scene șocante, nu are răsturnări spectaculoase și nici nu încearcă să fie filmul despre care vorbește tot internetul două luni.

Dar Cannes nu premiază întotdeauna filmul cel mai iubit. Dacă este de bine sau de rău, e și aici o discuție interminabilă.

Eu zic că merită, pentru că este creionat cu o precizie aproape enervantă. Nimic nu pare întâmplător.

Fiecare scenă mută discret balanța morală într-o direcție, doar ca următoarea să o împingă înapoi.

De fiecare dată când crezi că ai decis cine are dreptate, apare ceva care îți strică teoria.

M-am surprins schimbând tabăra de câteva ori pe parcursul filmului. Ba țineam cu părinții. Ba cu autoritățile. Ba iar cu părinții. La un moment dat cred că nici eu nu mai știam de partea cui sunt.

Și tocmai aici stă forța lui.

Nu încearcă să câștige dezbaterea. Încearcă să te bage în ea.

🏆 Verdict

Mungiu pare că s-a îndrăgostit puțin prea tare de propria disciplină. E ca un bucătar excelent care refuză să pună sare în mâncare fiindcă vrea să simți gustul pur al ingredientelor.

Îi înțeleg filosofia. Îi respect filosofia. Dar asta nu înseamnă că nu mi-ar fi plăcut puțin mai multă aromă.

Fjord este un film inteligent, matur și construit cu o precizie care, pe alocuri, devine aproape înspăimântătoare.

Poate că aspectul care mi-a plăcut cel mai mult este faptul că nu te tratează ca pe un idiot și nu simte nevoia să-ți explice la fiecare cinci minute ce trebuie să gândești.

Te aruncă în mijlocul unei situații imposibile și te lasă să te descurci singur.

Neajunsul este că, în timp ce îți cere să gândești permanent, uită uneori să te facă să simți.

Și tocmai de aceea nu l-am iubit. Dar l-am admirat.

Am ieșit din sală cu senzația că încă n-am terminat discuția cu el. Și, până la urmă, cred că acesta este cel mai mare compliment pe care îl pot face unui film.

Las aici niște întrebări, să nu le uit, pentru că încă nu știu cum să răspund la ele:

Unde tragi linia între disciplină și abuz?

Poate statul să judece metodele de „parenting” fără să cunoască și cultura?

Cât de mult ești dispus să sacrifici din convingerile tale ca să rămâi cu copiii?