The Assistant

admin 3 minute ago Dramă Leave a comment

Kitty Green a fost prezentă la AIFF.10 cu două filme, unul dintre ele fiind The Assistant.

📖 Premisă

Jane (Julia Garner – Weapons) lucrează ca asistentă la o companie de producție de film din New York. Șeful ei e un mare șmecher din lumea filmului, dar pe noi nu ne interesează cum arată, pentru că nu îl vedem niciodată.

Auzim doar vocea lui la telefon, urlând din când în când, ca un câine turbat ținut în cușcă.

Tot filmul e o zi din viața lui Jane: face cafea, printează, șterge petele de pe covor, programează întâlniri, o consolează pe nevasta șefului.

Între noi fie vorba, dar să nu mai ziceți nimănui, cred că șeful ei e un fel de Harvey Weinstein 2.0.

Ziua ei este plină de tot felul de șicane, anulări, certuri, sfaturi de bine. Și uite așa trec aproape 90 de minute și se termină filmul.

💭 Comentariu

🧠 Sclavia corporatistă modernă

În The Assistant, Julia e cam ca tine luni dimineața după ce ai stat până la 3 noaptea pe TikTok: trasă la față, fără chef de viață, dar totuși prezentă. Pentru că trebuie. Pentru că așa e la muncă. Iar biroul e locul unde sufletul îi moare încet, ca într-un spital de stat.

Ea este hămălită mai rău decât erau sclavii pe plantația lui George Washington. Ăia măcar nu aveau iluzia libertății, spre deosebire de Julia de aici, care crede că va scăpa în momentul în care pontează de ieșire din tură.

Sclavii știau că sunt sclavi. Nu aveau pretenții. Jane, în schimb, merge acasă seara și zice „mâine poate mă promovează”.

Soarele își setează ora după programul ei. Ea vine prima la serviciu, cu noaptea-n cap; ea pleacă ultima, tot cu noaptea în cap.

Fata mea, nu te promovează nimeni. Tu ești acolo ca să freci covorul ca să nu se mai vadă albul ăla lipicios. Asta e cariera ta.

Și ea chiar crede că dacă muncește mai mult, dacă bea mai puțină apă la birou ca să nu piardă timpul la baie, dacă stă peste program, o să iasă soarele și pe strada ei.

Tragic și ilar în același timp. Pentru că foarte mulți dintre noi suntem sau am fost în situația ei. Eu m-am regăsit. Da, și eu am fost tânăr și visam frumos, până când realitatea mi-a dat un șut atât de puternic încât puteam să mă apuc de operă ca soprană.

🎬 Realism până la epuizare

Subiectul hărțuirii la locul de muncă și al opresiunii sociale e important. E un subiect care merită tratat. Kitty Green, regizoarea, a vrut să facă un film realist, aproape documentar, despre cum arată abuzul sistemic în viața de zi cu zi. Și a reușit. Dar realismul ăsta e fix problema.

Știi cum e? E ca și cum ai spune: hai să facem un film despre cum e să lucrezi la casă la Lidl. Și apoi filmezi efectiv o tură de 8 ore la casă la Lidl.

Fără clienți interesanți. Fără bătăi cu produse expirate. Doar scanat, scanat, scanat. Ei, fix așa e și The Assistant. E o zi de muncă la un job lipsit de satisfacții, așa cum majoritatea oamenilor muncesc.

Știu, știu, poate fix asta a fost ideea. Să arăți că răul cel mai mare nu e ăla cu țipete și violență explicită, ci ăla surd, cotidian, din care nu mai poți ieși pentru că ai rate la bancă.

⏳ Plictiseala ca experiență cinematografică

Dar, frate, m-a plictisit. Am stat și m-am uitat la ecran cum Jane pune hârtie în imprimantă. Cum taie o cutie cu cutter-ul. Cum se uită la un calendar. Cum bea apă. Cum deschide un sertar. E ca și cum ai sta să privești cum se usucă varul pe perete, doar că varul măcar se crăpă mai interesant.

Și nu e vina Juliei Garner, să fim serioși. Ea face ce poate cu materialul ăsta anemic. Jocul ei e bun, discret și plin de mici frustrări înghițite.

Problema e că filmul e construit ca o capcană: vrei să vezi ce se întâmplă, aștepți un moment de criză, o confruntare, o izbucnire, o drujbă scoasă de undeva.

Dar nu vine nimic. Nici măcar o palmă metaforică. Finalul e deprimant, ca atunci când te bagi la somn cu gândul că peste câteva ore reîncepe corvoada.

🏆 Verdict

The Assistant e un film bine intenționat, îi înțeleg valoarea, îi înțeleg mesajul și înțeleg perfect de ce mulți îl consideră important.

Dar e plin de o plictiseală sufocantă. E oarecum de înțeles de ce mi-a generat această reacție.

Păi vin după 8 ore de muncă (dacă am noroc), vreau să merg la un film să mă relaxez, doar ca să văd pe altcineva care muncește 16 ore pe zi?

Vreau să evadez din realitatea crudă și cenușie a propriei vieți, doar ca să nimeresc în realitatea crudă a altcuiva?

Am plecat de la film cu aceeași energie cu care ieși dintr-un birou vineri seara: golit, obosit și cu senzația că luni o iei de la capăt.

Da, filmul are dreptate, nu suntem singuri în calvarul nostru. Și vinovați suntem tot noi, pentru că acceptăm tacit aceste abuzuri. Ați auzit și voi replicile alea obosite: „sunt alți 100 la poartă” și „e o oportunitate de neratat”?

Ei bine, nu e chiar așa.