Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Godzilla, Mothra and King Ghidorah: Giant Monsters All-Out Attack. Serios? Cine naiba s-a gândit la titlul ăsta kilometric?
Eu o să-l botez GMK, pentru că așa este cunoscut printre fanii seriei.
📖 Premisă
Povestea spune că Godzilla e posedat de sufletele a milioane de japonezi uciși în al Doilea Război Mondial, victime uitate de Japonia modernă, care se răzbună pentru că țara le-a neglijat memoria. E o idee genial de întunecată și n-am mai văzut-o nicăieri.
Cum îl oprești? Păi trezești trei monștri gardieni: Baragon (ăla roșu, cu urechi de cățel), Mothra (molia aia care nu se lipește de bec) și, surpriză totală, King Ghidorah e erou.
Exact, ați citit bine. Dragonul cu trei capete, care în mod normal vine din spațiu să ne ardă, acum e paznicul Japoniei.
E ca și cum l-ai vedea pe Darth Vader dând o mână la ajutor la ridicarea unei academii Jedi.
Ajunge cu premisa, mai mult de atât vi se face rău.
💭 Comentariu
Șefule, e groasă treaba aici. Godzilla e rău. Dar nu rău ca-n filmele americane, unde e doar o șopârlă supărată că nu găsește loc de parcare.
Aici e rău din ăla cu patimă, cu zâmbet malefic, cu ochi albi fără iris care te străpung ca pe un gândac.
💥 Explozii care m-au fericit
Eu dau drumul vorbelor cu partea care m-a uns pe suflet, cum unge uleiul de bebeluș chelia lui The Rock.
Adică exploziile, feblețea mea în filme. Și aici e nebunie curată.
Filmul a avut un buget de aproximativ 1,2 miliarde yeni, adică undeva la 10 milioane de dolari. Pentru americani o fi doar o ieșire la șaorma cu distribuția, dar pentru o producție niponă e o avere.
De aceea, efectele din GMK arată excelent. Hai că ați prins exagerarea, mă refer la contextul de atunci, nu mă apuc să fac comparații cu Project Hail Mary.
Dar cum au făcut-o? Păi vă zic, pentru că de aia sunt aici. Regizorul Shūsuke Kaneko (ăla care a făcut filmele alea tari cu Gamera în anii ’90, le-am văzut și le-am comentat) e un maestru al efectelor practice.
Echipa de producție a construit miniaturi incredibil de detaliate ale orașelor, cu tot calabalâcul: blocuri, poduri, benzinării, mașinuțe. Apoi a pus explozibili în interiorul miniaturilor și cameramanul a început să filmeze.
Când Godzilla dă cu raza aia atomică albastră, clădirile sar în aer ca niște chibrituri. Praf, fum, scântei, beton aruncat în toate părțile. Toate sunt reale, doar că la scară de machetă.
Nu e CGI. Nu e desenat pe calculator. E muncă manuală, pirotehnicieni care au stat ore întregi să plaseze fiecare încărcătură explozivă. Și arată al dracului de fain, nici nu-ți dai seama că joacă la pitici.
🥊 Wrestling cu monștri
Iar bătăile dintre monștri? Sunt brutale. Practic, ultimele 45 de minute din film constau într-un război total în care Godzilla este nevoit să se lupte cu celelalte creaturi.
E ca un wrestling între bestii reale, coregrafiat de oameni în costume grele de cauciuc care abia mai pot respira la 40 de grade.
🖥️ CGI-ul care mai dă rateuri
Acum, să fim onești: nu totul e perfect. Japonezii au început să mișune pe lângă CGI și nu prea se pricepeau pe vremea aia, acum un sfert de secol.
Unele secvențe sunt vai de ele. E o scenă când Ghidorah primește putere de la Mothra și apare un efect de zâmbet digital care arată ca desenat în Paint.
Dar sunt doar câteva momente din astea. Restul e spectaculos.
👨👧 Surpriza: oamenii chiar contează
Și să vedeți cea mai mare drăcie. Filmul m-a cucerit cu personajele umane. În mod normal, nu-mi pasă ce se întâmplă cu oamenii când încep monștrii să se bată.
Dar aici e Yuri, o reporteriță ambițioasă care face o emisiune ieftină de paranormal, și tac-su, un amiral bătrân care în copilărie a supraviețuit atacului original al lui Godzilla din 1954.
Relația dintre ei e mai reală decât toate dramele forțate din filmele cu explozii. Prima jumătate e mai mult birocrație, așa cum șade bine unui film cu Godzilla, cu japonezi prin birouri, hărți, discuții, dar culmea, îți pasă de ei.
🦖 Design: între ridicol și iconic
Design-ul creaturilor e special. Costumul lui Godzilla pare luat de la mâna a doua, are o burtică de-ți vine să-i spui „mai lasă ciocolata, mă!”.
Eh, dar are și niște ochi complet albi, care te fac să simți că-ți judecă tot arborele genealogic, până la primii strămoși. E înfricoșător și ridicol în același timp, și tocmai asta e farmecul.
Baragon e drăguț. Și sunt și eu drăguț când zic asta. Arată ca un buldog roșu cu niște coarne pe cap și urechi mari. Când iese din pământ, zici că e un câine care și-a găsit osul.
Mothra e mai mică decât de obicei și arată mai mult ca un fluture decât o molie, dar zboară elegant.
Iar King Ghidorah e redus ca dimensiuni. E vizibil mai puțin voluminos decât Godzilla, ceea ce e o schimbare radicală față de statura lui impunătoare din filmele vechi.
Are trei capete care par că nu știu încotro s-o apuce, iar aripile parcă sunt prea mici pentru corp. Dar are farmecul lui. E un fel de „Ghidorah de buzunar”, și până la urmă îl iubești pentru că încearcă.
Costumele sunt făcute din cauciuc și materiale grele, iar uneori mai vezi câte un fermoar pe la spate sau o îmbinare care scârțâie.
🏆 Verdict
Merită? Eu zic că da.
E un film care nu se rușinează să fie diferit. Are un Godzilla care sperie cu adevărat, are monștri gardieni care încearcă din răsputeri să salveze lumea, are o relație tată-fiică emoționantă și are explozii atât de bine făcute încât uiți că te uiți la niște machete.
Ce m-a supărat cu adevărat a fost lipsa melodiei originale. Apare doar la final, când rulează genericul. În timpul filmului se aud piese moderne, electronice, de mă așteptam să răsară DJ Bobo dintr-un colț.
GMK e fix ce trebuie pentru fanii genului.
Trailer
