Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Voiam să bag o glumă pe seama titlului acestui film, Bullitt, dar mă abțin.
Of, uite că am bulit articolul din prima.
🎬 Premisă
Un tip important din politică, Chalmers (Robert Vaughn, care dă replica perfectă de șmenar cu costum scump), vrea ca un mafiot să depună mărturie în fața unei comisii.
Cui îi dă în grijă martorul? Păi lui Frank Bullitt (Steve McQueen – The Great Escape), un locotenent atât de „nonconformist” că probabil nici superiorii lui nu știu exact ce funcție are.
În fine, ce să vezi? Lucrurile merg prost. Cineva trage în el, martorul ajunge la pat, iar Bullitt rămâne cu buza umflată și cu un politician enervant care vrea să-l „crucifice” în presă.
Ce face omul nostru? Păi exact ce fac toți eroii în filmele astea: își vede de treabă, tace și-i lasă pe fraieri să se încurce în propriile lațuri.
Nu vă spun ce se întâmplă mai departe, că n-are sens să stric surpriza. Asta dacă n-o știți deja. Vorba aia, filmul e din 1968, nu de acum trei zile.
💭 Comentariu
Ambalez motorul cu ce e mai bun în film. Hai că știți despre ce urmează să scriu. Urmărirea aia turbată cu mașinile.
🏎️ Urmărirea care a făcut istorie
Dacă nu ai auzit de Bullitt ca poveste, regie, actori, măcar ai auzit de scena aia.
Zece minute și ceva de pur extaz pe patru roți. Un Mustang GT (ăla al lui McQueen) și un Charger care se fugăresc pe dealurile din San Francisco de zici că-s doi tauri încăpățânați.
Ce-o face atât de specială? Păi, în primul rând, realitatea. Niciun artificiu digital, niciun ecran de proiecție în spate.
Au închis străzi în San Francisco și au lăsat mașinile adevărate să o dea parte în parte.
E atât de autentică încât simți cum se încing frânele și cum se chinuie cutia de viteze. N-ai nevoie de CGI când ai asfalt, cauciuc care țipă și mașini care sar de-a dreptul peste dealurile alea, cu tot cu suspensii.
McQueen a condus personal o mare parte din scenele în care i se vede fața, n-a stat doar în trailer să bea apă plată, iar cascadorul Bill Hickman (care-l juca fix pe șoferul răufăcător) era atât de priceput încât a trebuit să stea cu piciorul pe frână ca să nu-l lase pe McQueen în urmă.
🎧 Sunetul care te bagă în scaun
Apoi, sunetul. Niciun fel de muzică. Zero. Doar motoarele alea V8 care urlă, schimbătorul de viteze care scoate sunete de război și cauciucurile care țipă pe asfalt.
Lipsa muzicii face ca fiecare turație să pară mai grea, mai periculoasă.
Ca informație amuzantă, sunetul motorului nu e complet autentic. A fost ajustat în post-producție ca să pară mai agresiv, pentru că originalul „nu era destul de rău”. E trișat? Da. E eficient? Oh, da.
E o scenă epocală, pentru care merită să vezi filmul chiar dacă uiți restul. Și, crede-mă, mulți au uitat restul.
🧠 Răsturnarea care te păcălește
Un alt aspect demn de laudă este răsturnarea. Nu aia de mașină, ci de situație.
Aici nu intru în detalii, că n-am chef de spoilere. O să zic doar atât: în timp ce te uiți la film, ai senzația că urmărești o cursă între Bullitt și Chalmers, dar ceva nu e în regulă.
Când se trage linie și începi să legi firele, realizezi că, de fapt, tot ce ți s-a părut că înțelegi până atunci era doar o chestiune de… percepție.
E ca atunci când crezi că ai rezolvat un puzzle, dar cineva a schimbat piesele pe furiș.
E un detaliu pe care l-am apreciat enorm, pentru că filmul nu te tratează ca pe un copil căruia trebuie să i se explice fiecare mișcare.
🎭 Actorii, fără spectacol inutil
În ceea ce privește actoria, Steve McQueen e tata lor, cum s-ar spune în limbajul din popor, nu ăla intelectual.
El e acolo, pe ecran, dar nu simte nevoia să-ți spună ce simte. E genul care poate să stea 30 de secunde uitându-se la o cafea și tu să înțelegi că-i trec prin cap toată conspirația, dezamăgirea și oboseala unui polițist care a văzut prea multe.
Nu tremură în fața nimănui, nu urlă când i se pun bețe în roate și nu are momente de „revelație” cu lacrimi în colțul ochilor.
Are, în schimb, o privire fixă, în care te scufunzi fără să-ți dai seama.
Robert Vaughn (The Towering Inferno) e complet pe dos. Îl face pe Chalmers atât de șmecher și ambițios politic încât aproape simți nevoia să-i tragi una, deși pe hârtie e doar un tip care „își face treaba”.
Replicile lui sunt ca niște amenințări înfășurate în bumbac, iar contrastul dintre el și Bullitt e tot ce ai nevoie ca să înțelegi conflictul.
Nu au nevoie să se bată în ring ca în filmele moderne. E suficient să stea față în față și să se măsoare din priviri.
Și Jacqueline Bisset (La nuit américaine) apare exact cât trebuie, dar reușește să aducă o notă de umanitate. Nu e genul de iubită care stă să-l aștepte cu cina, ci o femeie care înțelege că Bullitt e prins în ceva și că singura variantă e să-l lase să-și vadă de treabă.
Fără explicații, fără „te rog să ai grijă de tine”. Doar o privire și dispare.
⚠️ Unde începe să scârțâie
Dar cam atât cu laudele, e momentul să bag și în marșarier. Bullitt e un film destul de simplist.
Și când zic simplist, mă refer la faptul că dacă scoți urmărirea aia de mașini și peisajele alea frumoase din San Francisco, rămâi cu un episod dintr-un serial polițist de duzină.
E prea multă liniște. Dar așa erau filmele, acum șase decenii. E mișto că nu te bombardează cu muzică și replici în fiecare scenă.
Dar uneori, liniștea aia devine… plictisitoare. Sunt momente în care Bullitt se plimbă, se uită, merge, conduce, mai face o cafea, și tu stai și te gândești: „Băi, dar când se mai întâmplă și ceva?”.
Am înțeles. Așa e stilul. E autentic. Dar dacă scoteai și peisajele, filmul devenea o înregistrare dintr-o parcare supravegheată.
🏆 Verdict
Bullitt e unul dintre acele filme pe care le respecți pentru ceea ce au reprezentat, nu neapărat pentru ceea ce sunt azi.
E un reper. Fără el, poate că n-ar fi existat Dirty Harry sau The French Connection.
Urmărirea aia de mașini e, fără doar și poate, una dintre cele mai tari secvențe de acțiune filmate vreodată, iar răsturnarea de situație din final te face să apreciezi că nu totul a fost atât de previzibil.
Dar hai să fim sinceri: dacă nu era McQueen și dacă nu era San Francisco, rămâneai cu un film polițist cam sec, cu personaje unidimensionale și un ritm care uneori te anesteziază.
Punctele tari, însă, reușesc să compenseze minusurile și, la final, pot spune că este un film decent, dar nu am cum să-l ridic pe un piedestal narativ.
Trailer
