Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Proiectat la TIFF-ul nostru, Noijeu (Noise) este un thriller sud-coreean ce poate fi catalogat și drept horror.
📖 Premisă
În Seulul aglomerat, unde pereții sunt mai subțiri decât nervii chiriașilor, două surori se mută într-un apartament nou, cu speranța clasică de „început curat”.
Din păcate, liniștea nu durează prea mult: una dintre ele începe să audă zgomote ciudate și, la scurt timp, dispare.
Joo-young (Lee Sun-bin), cu deficiențe de auz, pornește într-o căutare care devine mai degrabă o coborâre în propriul infern senzorial.
Atât despre poveste, vă ajunge; dacă vă scriu mai mult, vă intră pe-o ureche și vă iese pe cealaltă.
💭 Comentariu
Filmul e regizat de Kim Soo-jin, aflat la debut în lungmetraj, și se bazează pe o idee excelentă: groaza nu vine din umbre, ci din sunet.
Din acel zgomot aparent banal, care se strecoară în minte și nu mai pleacă.
Întrebarea care ne bântuie se referă la sursa zgomotului. Fantomă? Obsesie? Traumă colectivă? Noijeu nu ne spune de la început. Și exact asta îl face captivant.
👂 Când frica are frecvență
Există filme care te sperie prin ce vezi, dar cel de față intră într-o categorie aparte: te sperie prin ce auzi. Și, uneori, prin ce nu auzi.
Designul sonor e aproape un personaj de sine stătător. Fiecare trosnet, fiecare ecou, fiecare mică vibrație e gândită să te lovească direct în cortex.
Când Joo-young își scoate aparatul auditiv, tăcerea devine o cameră de tortură.
Lumea se oprește, iar paranoia crește. În acele secvențe, Kim Soo-jin transformă lipsa de sunet într-o formă de violență.
S-au născut, astfel, niște secvențe absolut terifiante. Nu se auzea nimic dinspre ecran, dar inima bubuia cu putere în piept.
Așa se creează tensiune reală, nu din zgomote puternice la care creierul tresaltă instinctiv.
Ăsta e marele triumf al filmului: folosește sunetul nu ca efect, ci ca poveste.
Și în același timp, vorbește despre o realitate foarte coreeană: se pare că, pe acolo, vecinii se plâng de „zgomot între etaje”, o problemă urbană reală în Seul, unde asemenea belele au dus chiar la crime sau sinucideri.
Noijeu transformă un fapt divers în horror metafizic.
Asta nu înseamnă că nu există și sperieturi ieftine, bazate pe creșterea bruscă a nivelului de decibeli. Însă sunt bine dozate, nu vin de-a valma.
🏢 Blocul – noul infern urban
Filmul e claustrofob până la sufocare. Apartamentul surorilor e filmat ca o cușcă modernă, coridoarele sunt gri, iar lumina are mereu o nuanță gălbuie, bolnăvicioasă.
Nu vezi niciodată exteriorul orașului. Totul se petrece între ziduri, între oameni care se aud, dar nu se mai ascultă.
Vecinii sunt un spectacol în sine. Cel interpretat de Ryu Kyung-soo e un tip care pare când suspicios, când sincer îngrozit, dar care ascunde ceva întunecat.
Pe măsură ce tensiunea crește, nu mai știi dacă zgomotul vine de la instalațiile sanitare, țevile ruginite sau din mintea lor.
Kim Soo-jin se joacă excelent cu ambiguitatea asta: nu ești sigur niciodată dacă vezi un film cu fantome sau o cronică despre alienarea urbană.
Când crezi că totul e o plăsmuire a unei imaginații bogate, hop, apare vecinul de sus, care se plânge și el de zgomote.
Când ești convins că e o conspirație sinistră la mijloc, personajele încep să vadă ceva ce nu e acolo.
Iar misterul se adâncește cu fiecare scârțâitură lugubră și fiecare bătaie nocturnă în perete.
Paranormal? Isterie colectivă? Sau planuri malefice?
🎭 Actorii
Lee Sun-bin e revelația filmului. Reușește să pară în același timp fragilă și hotărâtă, speriată și lucidă.
Când stă în întuneric, uitându-se în jos, parcă știi că sub podea nu e doar un vecin nervos, ci o parte din ea însăși pe care o refuză.
Ryu Kyung-soo e construit perfect ca „monstru uman”, nu are nevoie de machiaj ca să te sperie. Te îngheață doar cu o uitătură calmă, dar prevestitoare de necazuri.
Restul distribuției e funcțional, fără a ieși în evidență, dar exact asta ajută. Noijeu e despre singurătate și filmul o transmite inclusiv prin faptul că lumea din jurul protagonistei pare ireală, ca o proiecție.
🔥 Regia și intenția
Ca debut, filmul arată un regizor care înțelege perfect ritmul psihologic al groazei. Kim Soo-jin nu livrează doar jumpscares ieftine, ci menține o tensiune constantă, cu o precizie aproape matematică.
Unele cadre amintesc de The Wailing, altele de The Medium, dar Noijeu rămâne suficient de personal încât să nu pară o copie.
La nivel tematic, filmul vorbește despre culpa familială, neputința și alienarea într-o societate care te face să te temi de vecini.
Sunetul devine o metaforă pentru toate lucrurile pe care le ignorăm până devin insuportabile.
⚠️ Slăbiciuni și bâlbâieli
Nu este totul perfect, nu o să mă auziți spunând asta. Problema e că, pe final, filmul vrea să spună prea multe.
Când încearcă să explice zgomotul, Noijeu pierde puțin din farmecul său misterios și alunecă spre melodramă.
Îngrămădește explicații peste explicații, unele dintre ele se bat în cap, și asta nu ajută deloc la elucidarea misterului. Dimpotrivă, te bulversează de nu mai știi ce să înțelegi.
Totuși, până acolo, experiența e atât de intensă încât aceste derapaje devin suportabile.
🧠 Ce spune filmul, de fapt
Dincolo de fantome și vecini nebuni, Noijeu vorbește despre lipsa de spațiu, atât fizic, cât și emoțional.
Despre cum viața în apartamente de beton te poate înnebuni mai repede decât un spirit rău. Eu n-am probleme din astea, stau la casă. Știi cum se spune, nu? Casa are mereu avantaj.
Despre cum vinovăția și frica pot prinde ecou între pereți până când ajung să sune ca o altă voce.
Iar în Coreea, unde zgomotul de la etajul de sus e o problemă socială reală, filmul funcționează și ca o oglindă amară: uneori, cel mai mare coșmar e doar omul de deasupra ta.
🏆 Verdict
N-aș putea spune că este chiar un horror care să te facă să sari de pe scaun, deși are momente în care inima are nevoie de Aspacardin.
E mai mult un thriller psihologic dus la extrem, care te determină să te uiți la tavan, să asculți și să te întrebi dacă sunetul ăla a fost real.
Are defectele lui care constau într-un final prea încărcat și câteva explicații inutile, dar compensează cu o coerență vizuală și auditivă rar întâlnită.
Este dovada că frica adevărată nu are nevoie să urle; e suficientă și o șoaptă la momentul (ne)potrivit. Un lucru pe care Hollywood pare că l-a uitat.
Este un film care îți arată că tăcerea poate fi mai asurzitoare decât o sirenă. Și că, uneori, vecinul nu bate cu mătura, ci cu cuțitul.
Trailer
