Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Runaway Train este un film atipic, dar despre asta voi scrie după ce părăsesc stația de îmbarcare. Asta dacă îmi dau voie antropologii lui pește prăjit, care au găsit ei corelația absolută dintre plânsul la Hamnet și felul în care votezi.
Ferească Măicuța Domnului, tare prăjiți sunt unii și lipsiți de ocupație reală! Se dau intelectuali elitiști, dar nu produc nimic concret, făcând de pomană umbră pământului!
🎬 Runaway Train – Premisă 📖
Povestea este extrem de simplă, de aceea nici nu am ce să scriu la acest capitol.
Într-o pușcărie de maximă securitate din Alaska, un deținut foarte periculos, Manny (Jon Voight – Enemy of the State), este eliberat din carceră, după trei ani de izolare și întuneric.
El este idolul tuturor scursurilor criminale din pârnaie, iar Buck (Eric Roberts – The Dark Knight) se uită la el ca la un Dumnezeu pământean.
Nu apucă bine Manny să vadă lumina zilei, că evadează cât ai zice „creștem taxele”.
Buck, deși inițial trebuia doar să-l ajute să iasă din închisoare, se decide să-l urmeze.
Cei doi se urcă într-un tren de marfă, dar au cel mai nenorocit ghinion posibil. Hodorogul de mecanic crapă din cauza unui atac de cord și ei se trezesc captivi într-un mastodont scăpat de sub control.
💭 Runaway Train – Comentariu 🍿
De ce ziceam la început că este un film atipic? Ei bine, citind premisa, ați crede că este vorba despre o producție banală de acțiune, cu o poveste ca atâtea altele. Și, în mare parte, ați avea dreptate.
Doar că Runaway Train este bazat pe un scenariu scris de marele Akira Kurosawa prin anii 1960, iar cei doi actori au fost nominalizați la Oscar pentru interpretările lor.
Chiar dacă nu vă vine să credeți, ăsta este adevărul. Un film de acțiune a avut actorie demnă de Oscar.
⚙️ Acțiune fără plasă de siguranță
Înainte să vorbesc despre simboluri, relații sau filozofii existențiale (da, filmul are și din alea), trebuie să menționez clar: realizarea tehnică e coloana vertebrală a filmului.
Totul este real. Trenurile sunt reale. Locurile (încerc să evit folosirea cuvântului „locație”) sunt reale. Frigul este real. Pericolul este real.
Iar senzația constantă că ar putea merge ceva prost în orice moment nu vine din scenariu, ci din faptul că, într-adevăr, ceva chiar putea merge prost.
🧊 Când frigul devine personaj
Filmul a fost turnat în condiții extreme, în zone reci, izolate, cu trenuri funcționale, nu machete elegante.
Secvențele în care personajele se cațără pe exteriorul vagoanelor, se luptă pe un ger de crapă până și diamantul sau sunt bătute de vânt la zeci de kilometri pe oră nu au nevoie de CGI ca să convingă.
Conving pentru că sunt fizice. Se simt în oase. Se aud în respirația actorilor. Se văd în întinderea nesfârșită de zăpadă.
😬 Disconfortul care se simte de pe canapea
Este unul dintre acele filme care generează o senzație pregnantă de disconfort, deși tu stai pe canapea, la căldurică și cu o cafea aburindă sub nas.
Și asta contează enorm pentru „realismul real” al filmului. Runaway Train nu e doar despre un tren scăpat de sub control, ci despre oameni puși într-o situație în care corpul lor e testat constant.
Frigul nu e decorativ. Oboseala nu e jucată. Tremuratul nu e falsificat, dimpotrivă, este reacție reală. Azi, majoritatea filmelor de acțiune mimează pericolul. Aici, pericolul e doar puțin ținut în frâu.
Dar toată această brutalitate tehnică ar fi fost inutilă fără actorie pe măsură. Și aici intră în scenă cei doi oameni care ridică filmul din categoria „thriller dur” în zona de film memorabil.
🎭 Jon Voight – omul care nu mai are ce pierde
Jon Voight face unul dintre cele mai puternice roluri din cariera lui. Manny e un personaj greu, opac, cu o furie surdă și o resemnare aproape filozofică.
Actorul nu joacă „durul clasic”. Nu este un erou. Nici nu avea cum, din moment ce este un deținut periculos. Nu e nici măcar simpatic. Din nou, nu avea cum. Are o uitătură atât de fioroasă încât l-ar face pe Hannibal Lecter să devină vegetarian.
Manny este un om care a ajuns într-un punct în care libertatea nu mai e o promisiune, ci o idee abstractă.
În privirea lui vezi deznădejdea unui om care știe că nu mai are nimic de câștigat, dar nici de pierdut.
E genul de rol care nu cere empatie, dar o obține oricum. Scenariul nu lasă de înțeles că ar fi nevinovat, nu încearcă să-i spele imaginea, să-l transforme într-un inocent căzut victimă a sistemului.
Este un criminal și, cu toate astea, îți vine să-i oferi un umăr pe care să-și verse oful și să-i alini durerea sufletească, deși știi că riști să-ți vâre un șiș între coaste.
Mi-a rămas întipărită una dintre replicile sale, când este numit animal: „Sunt mai rău decât un animal. Sunt uman”.
⚡ Eric Roberts – haosul cu chip de copil mare
La polul opus, Eric Roberts aduce energie, nerv, instabilitate.
Buck e un fel de copil mare prins într-un coșmar pentru care nu e pregătit. Roberts joacă haosul interior cu o sinceritate rară.
Personajul lui e impulsiv, contradictoriu, uneori enervant, alteori tragic. Este atât de hiperactiv încât zici că a fost închis ani buni în fabrica lui Charlie, nu într-o închisoare.
Relația dintre cei doi nu e una de mentorat clasic. Oho, nici vorbă. E o ciocnire de temperamente, de viziuni asupra libertății și asupra morții.
Așadar, Manny, un condamnat dur și resemnat, și Buck, un pușcăriaș mai tânăr, impulsiv și confuz, sunt forțați să coexiste într-un spațiu metalic care nu iartă.
Faptul că ambii au fost nominalizați la Oscar pentru acest film spune tot despre forța duelului lor actoricesc.
✍️ Kurosawa, nu „Elicopter”
Scenariul este magistral scris din acest punct de vedere. Vorbim, totuși, despre marele Kurosawa, nu despre Elicopter. Și nu, nu sunt rău în mod gratuit, nu degeaba am menționat acest vehicul militar.
De ce este magistral un film de acțiune? Pentru că nu încearcă să-și transforme personajele în simboluri curate.
Nu sunt „binele” și „răul”. Sunt două moduri diferite de a supraviețui. Trenul nu e doar un decor spectaculos, ci o extensie a stării lor psihice: scăpat de sub control, imposibil de oprit, condamnat să meargă înainte.
📽️ Control, montaj și tensiune psihologică
Regia lui Andrei Konchalovsky (un nume important, venit din altă școală de cinema) știe exact când să dea frâu liber acțiunii și când să strângă șurubul.
Filmul nu e rapid în sens modern, dar e constant. Nu accelerează artificial. Te lasă să simți fiecare kilometru parcurs.
Editarea este monumentală. Nu degeaba a fost și ea nominalizată la premiile Oscar. Acum, nu vă imaginați o cavalcadă de scene distrugătoare, însăilate la foc automat, una după alta. Pericolul este mai mult sugerat decât arătat.
Claustrofobia din interiorul trenului, discuțiile fataliste dintre personaje, alegerile critice pentru oprirea monstrului mecanizat și frigul care pătrunde în fiecare oscior generează o tensiune magnifică, greu de reprodus în zilele noastre.
Bineînțeles, un film cu un tren turbat nu și-ar fi avut rostul dacă nu existau și obstacole fizice în calea lui, precum trenuri lente sau poduri șubrede, dar Runaway Train nu pune accent pe distrugerile fizice, ci pe degradarea psihologică.
🏆 Runaway Train – Verdict 👍 sau 👎
Este un film excelent și mă bucur că l-am revăzut. Acum zeci de ani mi s-a părut o acțiune clasică, bună de clătit ochii și nimic mai mult.
Acum l-am perceput altfel. Trenul devine o forță oarbă care gonește prin pustietate, cu oamenii agățați de el la propriu și la figurat. Nu e o cursă spre libertate, ci una spre o confruntare inevitabilă: cu moartea, cu trecutul și cu propriile limite.
Runaway Train e unul dintre acele filme care azi par aproape imposibil de realizat. Nu pentru că nu s-ar putea tehnic, ci pentru că prea puțini ar mai avea curajul necesar. E mai ușor să simulezi pericolul decât să-l gestionezi.
E o producție care arată verosimil, făcută cu mânecile suflecate, cu actori puși la muncă fizică serioasă și cu o tensiune care vine din montaj inteligent și situații-limită palpabile.
E un film care îți amintește că acțiunea adevărată nu înseamnă doar explozii, ci și corpul uman împins spre limită și chiar dincolo de ea.
Trailer
