Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 1990
După La Diagonale du Fou, Elveția câștigă un alt premiu Oscar la această categorie cu filmul Reise der Hoffnung.
Deși, dacă-l vezi, ai impresia că este făcut în Turcia.
🎬 Reise der Hoffnung – Premisă 📖
Un țăran kurd din Anatolia, nu dau nume de actori, că oricum nu are rost, visează la o viață mai bună dincolo.
Nu contează unde este dincolo, atât timp cât nu mai trage ca boul la jug să-și muncească ogorul sterp.
I se ivește o oportunitate de a pleca în Elveția, tărâmul promis unde curge lapte și miere (sau cel puțin așa i-a spus o rudă plecată înaintea lui).
Vinde tot, își ia soția, unul dintre cei șapte copii și visele într-un geamantan prăfuit și pleacă la drum.
Numai că drumul nu seamănă deloc cu pliantele din agențiile turistice, ci cu un test de anduranță emoțională, cu granițe păzite și cu șarlatani care-ți vând speranța la kilogram.
💭 Reise der Hoffnung – Comentariu 🍿
Da, știu, povestea este foarte cunoscută, pentru că un film cu același subiect, Pelle Erobreren, câștigase Oscarul cu doi ani în urmă. Doar că aici avem o soție și o sută de ani în plus.
Să fie oare acesta motivul pentru care filmul nu m-a lovit atât de puternic? Cert este că impactul emoționant lipsește pentru primele trei sferturi.
Dar hai s-o iau pas cu pas.
⚙️ Mecanisme, nu lacrimi
Partea puternică la filmul lui Xavier Koller este că nu vânează lacrimi, ci demască mecanisme.
În loc să monteze violențe spectaculoase, stoarce tensiunea din lucruri aparent mărunte: o negociere pe muchie de cuțit, o cameră rece, o privire care ezită, o jecmăneală în plus, un vapor care pleacă spre necunoscut.
El arată cum speranța devine monedă: fiecare intermediar taxează, fiecare frontieră costă, fiecare oră de așteptare mușcă din demnitate.
Antagonistul nu e un „om rău”, o persoană anume pe care poți s-o arăți cu degetul și s-o hulești, ci o topografie de putere: vămi, zvonuri, promisiuni, câini, speculanți, minciuni.
Pe scurt, personajul negativ este sistemul.
Și dacă ne uităm în jur, observăm că nu s-a schimbat nimic. Dimpotrivă, lucrurile s-au înrăutățit. Mulți oameni au devenit mai săraci, iar alții, la fel de mulți, mai răi cu cei care au nevoie de ajutor.
🌱 Naivitatea ca strategie
Filmul se folosește excelent de naivitate. Folosesc acest cuvânt, pentru că nu vreau să apelez la altul mai dur.
Nu este prezentată ca un defect moral, ci ca o strategie de supraviețuire: fără naivitate, n-ai porni la drum.
Scenariul nu judecă, doar te face să privești. Împinge constant în față diferența dintre imaginea paradisului (Elveția, cu reputația ei de ordine și corectitudine) și realitatea porților închise.
Contrastul e filmat sobru, aproape documentar: cadre curate, lumină rece în Nord, tonuri calde în Sud, fără a fetișiza sărăcia, fără estetizări de festival.
⏳Ritmul încet, dar necesar
Povestea se mișcă deliberat lent. Migrația reală nu are montaj rapid, ci plictis, frustrare, eroziune.
Filmul te învață răbdarea specifică trecerilor ilegale: aștepți, depinzi, taci. Te enervează? Exact. Îți cere să simți inerția, nu doar s-o înțelegi.
Atenție, la prima vedere pare că oamenii nu întâmpină probleme în a ajunge acolo unde doresc.
Totul merge în direcția dorită, cu niște hopuri financiare, bineînțeles, pentru că lumea este lacomă și vrea să facă bani din orice, chiar și din necazurile altora. Sau mai ales din necazurile altora.
Când ajungem în Elveția, pregătiți-vă pentru un duș rece. Nu pentru că traversăm munții și este zăpadă peste tot. De acolo începe adevărata dramă.
⚖️ Etică și ambiguitate
Pe plan etic, pelicula rămâne ambiguă. Nu înfrumusețează „plecarea”, dar nici nu demonizează „Occidentul”.
Arată, mai curând, cum fiecare sistem are propriile puncte oarbe: săracii idealizează bogăția; bogații sterilizează compasiunea în proceduri.
Rezultatul: un dialog imposibil între imaginea dorită (o țară care „primește”) și imaginea oficială (o țară care „procesează”).
Una este în povești, alta este realitatea.
În acest sens, Reise der Hoffnung e și un film elvețian care se privește în oglindă fără a se felicita; există un fir de autocritică discretă: prosperitatea ta e, inevitabil, sărăcirea altuia. Sau un gard financiar peste care alții nu pot sări.
🚪Fără antagonist, doar uzură
Mi-a plăcut mult cum filmul evită „răufăcătorul perfect”. Călăuzele, vameșii, funcționarii, navetiștii ocazionali, toți sunt părți ale unui metabolism.
Unii profită, unii ajută, cei mai mulți trec mai departe. Nu există izbăvire sufletească, există uzură.
Și pentru că personajele nu sunt reduse la „victime exemplare”, drama lor capătă greutate morală: îi vezi alternând luciditatea cu iluziile, încăpățânarea cu frica, speranța cu rușinea.
La final, rămâi cu un gând amar: „Așa se întâmplă când lumea e făcută din granițe”, chiar și atunci când ele dispar pe hârtie.
🪢 O coloană vertebrală morală
În fine, un punct vital: filmul nu e tezist, dar are o coloană vertebrală morală. Nu-ți cere să plângi, îți cere să suporți. Deși nu ai cum să nu plângi la final.
Asta e diferența dintre melodramă și operă etică. Iar acel Oscar, dincolo de geopolitica premiilor, validează un lucru simplu: cinema-ul poate fi, uneori, o oglindă rece în care să-ți vezi neajunsurile.
👥 Prezența în loc de actorie
Aici trebuie să remarc ceva ce ar trebui să menționez mai des.
Actorii din filmele europene arată a oameni obișnuiți, nu a postere pentru clinicile de chirurgie estetică, așa cum arată cei de la Hollywood.
Mă uitam la Necmettin Çobanoglu și puteam să jur că este un țăran amărât smuls de la prășit și aruncat în fața unei camere de filmat.
Transmite emoție prin microgesturi: mâini care țin mai strâns o sacoșă, umeri care se lasă, ochi care nu cred ce văd. Pur și simplu, nu am simțit actorie, ci naturalețe.
Și când vine durerea, nu vine ca surpriză narativă, ci ca rezultat statistic al unui drum imposibil.
Asta e cruzimea onestă a filmului: nu tragedia lovește personajele, ci logica drumului.
🏆 Reise der Hoffnung – Verdict 👍 sau 👎?
Deși contemporan cu perioada de după revoluția decembristă, este mai actual acum decât atunci.
Ne uităm în propria ogradă și observăm același tratament aplicat celor din Asia care vin să muncească pe bani puțini pentru un trai mai bun.
Într-adevăr, birocrația s-a mai schimbat, e mai permisivă, dar răutatea din oameni este de nestăvilit. Acum și noi folosim aceleași invective aruncate românilor căpșunari când plecau în Spania să câștige mai mult.
Reise der Hoffnung sau Journey of Hope (ce titlu ironic având în vedere contextul) e o experiență de eroziune.
Te lasă cu un corp obosit și cu mintea plină de întrebări. Nu ține lecții, dar dezvăluie costul real al speranței: timpul, demnitatea, hazardul.
Trebuie văzut pentru claritatea crudă cu care pune lumea în pozițiile ei incomode: cei care pleacă, cei care privesc, cei care decid.
Nu este atât de dramatic ca Pelle Erobreren, dar are un final care îți va smulge urlete și lacrimi de durere.
Am să pregătesc și eu opt valize ponosite, pentru că se anunță vremuri grele și în România, așa că poate o fi mai bine prin alte țări.
(4 / 5)
Trailer
