Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 1988
Pelle the Conqueror sau Pelle erobreren nu este, așa cum greșit am crezut, un film despre viața lui Pelé.
Nu am văzut că titlul are un l în plus. Este o dramă scandinavă.
🎬 Pelle erobreren – Premisă 📖
La finalul secolului XIX, lumea nu era deloc mai prietenoasă decât azi pentru emigranți.
Din Suedia săracă, Lasse (Max von Sydow – Minority Report), un bărbat îmbătrânit înainte de vreme, rămas văduv, își ia fiul Pelle (Pelle Hvenegaard) și pleacă spre Danemarca.
Visul? O viață mai bună. Cel puțin așa speră cei doi, că au auzit povești cum că e huzur și răsfăț în țara vecină.
Realitatea? O fermă unde devin sclavi moderni: muncă la câmp, umilințe, exploatare, discriminare.
Așadar, sosesc cu gândul la lapte și miere, dar găsesc ură și fiere.
💭 Pelle erobreren – Comentariu 🍿
Filmul este o dramă sufocantă, nu vă imaginați că este despre glorie sau eroism, nici vorbă.
Avem de-a face cu o poveste despre rezistența în fața nedreptății și despre maturizarea dureroasă a unui copil care învață că lumea nu te iartă doar pentru că ai ochii mari și visuri pure.
Cucerirea din titlu nu se referă la teritorii sau inimi, ci la supraviețuirea în cele mai mizere condiții, la cucerirea unei noi zile dintr-un trai de subzistență.
👨👦 Tată și fiu
Fără relația dintre cele două personaje principale, filmul ar fi fost destul de plictisitor.
Max von Sydow, care părea că are 100 de ani încă de pe atunci, e coloana vertebrală a filmului.
Îl joacă pe Lasse cu o simplitate care doare. E bătrân, obosit, speriat, dar încearcă să fie tată.
Nu este dur, nu pune biciul pe copil când acesta greșește, este doar un părinte în a cărui privire se citește tristețea, știind că și-a dezamăgit odorul.
În acest cuplu, paradoxal, Pelle e cel puternic, cel care devine adult înainte de vreme și duce povara ambițiilor ratate ale tatălui.
Relația lor e nucleul emoțional al poveștii și constă într-o combinație de iubire, neputință și dezamăgire.
Pelle Hvenegaard, ales dintre mii pentru rol (oare pentru că-l chema tot Pelle?) are o naturalețe dezarmantă.
Nu joacă rolul copilului simpatic, ci al unui băiat care trece prin infern și învață, pas cu pas, să-și clădească o identitate.
Practic, e un „coming of age” fără dulceața americană cu baloane colorate și iubiri stângace. Aici, maturizarea înseamnă sânge pe mâini și lacrimi pe obraji.
🌍 Durerea emigrantului
Ce mi se pare genial la film e că nu trebuie să-ți bați capul prea mult ca să vezi actualitatea lui.
Povestea asta din 1877 nu diferă cu nimic față de poveștile emigranților de azi. Omul pleacă să caute un trai mai bun și ajunge bătaia de joc a localnicilor.
Sună cunoscut, nu?
Așa s-a întâmplat cu românii ajunși prin țările europene, unde au fost priviți cu suspiciune și tratați ca ultimele flegme închegate pe talpa bocancului.
Așa cum se întâmplă cu nepalezii ajunși în România să facă un ban cinstit și care sunt discriminați de aceiași românași care se văitau că sunt priviți cu dezgust de străini.
Xenofobia e prezentă peste tot: Pelle și tatăl său sunt „ceilalți”, inferiori, țapi ispășitori.
Tot ce fac e suspect, tot ce greșesc e amplificat. Și, mai dureros, nu există justiție.
Nimeni nu le sare în ajutor. Singura lor armă e încăpățânarea de a rezista.
Pentru ei, ca emigranți, fiecare zi supraviețuită e o victorie. Cu răni fizice și, mai ales, sufletești, dar o victorie. Și asta e, probabil, cea mai cinică și puternică lecție a filmului.
🌫️ Fotografia și atmosfera
Filmul miroase a frig, a noroi și a muncă silnică. Nu este unul făcut să placă. Imaginea este austeră și parcă îți trezește un sentiment brusc de foame.
Tocmai de asta e impecabilă. Nu există cadre „instagramabile”, nu există soare cald și culori vii.
Totul e tern, gri, rece, exact așa cum trebuie să fie o lume în care speranța e o glumă proastă. Uneori ai senzația că pelicula a absorbit oboseala personajelor.
Ritmul lent, cadrele lungi, lipsa oricărei grăbiri narative,
toate creează o experiență care te face să simți povara vieții lor.
Nu este nici pe departe un film „frumos”, e un film „adevărat”. Și adevărul rareori arată bine pe ecran.
🎥 Regia și scenariul
Bille August nu folosește artificii vizuale sau twist-uri șocante. El construiește încet, cu răbdare, un univers complet.
Problema e că o face extrem de încet. Filmul durează peste două ore și jumătate și, uneori, aveam impresia că și-a uitat protagoniștii într-un colț.
De parcă nu era suficientă suferința lor, scenariul ne prezintă personaje secundare care o duc la fel de greu.
Oamenii ba sunt hămăliți ca boii la jug pentru o plată mizeră, ba sunt hrăniți zilnic cu aceeași mâncare refuzată de porci, ba una, ba alta, nimic de bine, numai de rău.
Deși am simțit, cu vârf și îndesat, durata, că mă luase durerea de șale stând pe canapea, lentoarea asta funcționează.
Filmul vorbește despre timp pierdut și despre vieți consumate fără rost.
Din ce m-am informat, scenariul adaptează doar o parte din romanul monumental al lui Martin Andersen Nexø, dar o face cu respect și claritate.
Și chiar dacă uneori simți că se aglomerează multe fire narative, pelicula rămâne coerentă. Nu e o dramă comercială, e o frescă socială.
📜 Impact și moștenire
Pelle erobreren a fost răsplătit cu (aproape) tot ce contează: Palme d’Or la Cannes, Oscar pentru cel mai bun film străin, o nominalizare la Oscar pentru Max von Sydow.
Nu e doar un film de artă aplaudat în festivaluri obscure, ci o producție care a ajuns să fie iubită și respectată pe scară largă.
De ce? Pentru că emoția lui e universală. Pentru că nu e doar un film danez sau suedez, ci o poveste despre toți cei care au încercat vreodată să-și schimbe soarta și au dat cu capul de zid.
Azi, în epoca imigrației masive, filmul are chiar mai mult sens decât în ’87.
Îți dai seama că lumea nu s-a schimbat prea mult. Decorurile sunt altele, nedreptatea și răutatea oamenilor au rămas aceleași. Și asta face filmul nemuritor.
🏆 Pelle erobreren – Verdict 👍 sau 👎?
Este o saga a sărăciei și o epopee a efortului. Vă spun astea pentru că nu este deloc un film lejer. Vizionarea lui doare, nu o să-ți nască sentimente de bucurie și de final fericit.
Dacă însă ești dispus să intri în noroiul unei lumi în care speranța e un lux și umanitatea e pusă la încercare în fiecare minut, atunci ai în față o experiență cinematografică rară.
Nu credeam că o să mă prindă atât de mult, așa că am să-i plătesc o zi de muncă grea cu 9 coroane vikinge.
Pentru că adevărații cuceritori nu ridică steaguri pe teritorii, ci rezistă, încăpățânați, în fața lumii care vrea să-i îngroape.
(4,5 / 5)
Trailer
