Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 1984
La Diagonale du Fou vrea să ne învețe șah de Oscar, dar nu doar atât.
🎬 La Diagonale du Fou – Premisă 📖
Hai că nu este deloc complicat, ne pregătim de finala campionatului mondial de șah, ediția din 1983, care are loc la Geneva, în Elveția neutră.
Deținătorul titlului, veteranul tablei de 64 de pătrate, este Akiva Liebskind, o figură impozantă, cu barba înțelepciunii și tăcerea unui om care a văzut prea multe.
Pretendentul este Pavius Fromm, un tânăr idealist, imaginea modernismului, în blugi și eșarfă boemă.
Pe măsură ce timpul se scurge, bătălia se transformă în ceva mai mult decât un meci de șah, iar piesele nu mai sunt doar de lemn, ci și de ideologie, istorie și traume personale.
Pare un duel între alb și negru, dar devine clar că nuanțele de gri sunt cele care contează cel mai mult.
💭 La Diagonale du Fou – Comentariu 🍿
Dacă aveți postere pe pereți cu Gari Kasparov sau Elisabeta Polihroniade și credeți că veți primi un film dedicat exclusiv celui mai inteligent sport, s-ar putea să aveți o surpriză neplăcută.
🤔 Nu e chiar despre șah
La Diagonale du Fou nu este neapărat despre deschiderea Reti și apărarea siciliană, se apropie mai mult de un Bergman decât de un tutorial de șah.
E o dramă psihologică în care tabla devine ring, tribunal și confesional în același timp.
Cei doi oponenți nu sunt simpli oameni care mută pioni, cai, regine, ture și nebuni pentru a-și apăra regele, ei devin, la nivel simbolic, fațete ale aceleiași traume colective.
Fromm joacă impetuos, cu furie, dar și cu frică. În ochii lui vezi dorința de a se rupe de trecut, dar și teama de a nu repeta greșelile celor dinainte.
E un personaj aparent modern, un fel de rebel cu un pion în buzunar, dar și el este profund traumatizat.
Este născut din supraviețuire, dar vrea să se detașeze de durere. Nu din lipsă de respect, ci pentru că nu mai suportă să trăiască în umbra suferinței.
Liebskind, pe de altă parte, e fantoma unei alte ere, o relicvă a suferinței evreiești, un om care a supraviețuit Holocaustului, dar nu și propriei memorii.
Refuză să uite, pentru că a uita ar însemna să-și anuleze propria existență. El este vocea conștiinței colective evreiești, un om care s-a ridicat din ruine, dar nu și-a putut scutura cenușa de pe umeri.
Refuzul lui de a juca sub steagul unei anumite federații sau de a se lăsa instrumentalizat politic este un gest de demnitate, dar care atrage și autoizolare.
Toate astea se traduc într-un șah lent, tensionat, în care fiecare mutare e ca o lovitură de bisturiu. Nu contează ce pion ai sacrificat, ci ce parte din tine ai lăsat în urmă când l-ai pierdut.
Așadar, avem parte de un film greu, în care șahul este în prim-plan, dar doar în aparență.
🎬 Regie – Miracolul Dembo
Pelicula este regizată de Richard Dembo, un nume care probabil nu spune mare lucru. Nici nu are cum, din moment ce a fost un regizor „one-hit wonder”. În toată cariera a mai regizat doar două filme obscure.
Dar ce reușește aici e aproape miraculos. Să faci un film captivant despre două personaje care… stau pe scaun și mișcă niște piese, e ca și cum ai face un thriller despre cum se usucă vopseaua.
Și totuși, Dembo transformă fiecare rundă într-un duel existențial. Cadrul rămâne fix uneori, dar parcă vibrează de tensiune. Montajul alternează perfect între tăcere și zvâc, între apropiere sufocantă și distanță poetică.
Devine plictisitor la un moment dat? Da, pentru că obosești să tot descifrezi simbolismul din mutările de pe tabla hașurată, mutări care par mai degrabă ale unor suferințe decât ale unor piese de șah.
😵💫 Actorii – Priviri care dor
Michel Piccoli în rolul lui Liebskind face un tur de forță. Nu clipește mai mult decât e necesar, nu ridică tonul, dar cumva domină fiecare scenă.
Are privirea unui om care n-a dormit de 30 de ani, nu pentru că n-a avut timp, ci pentru că visele lui erau prea grele.
Alexandre Arbatt, în schimb, îl face pe Fromm să pară un amestec ciudat între rebel artistic și copil traumatizat.
Are carismă, dar și instabilitate. E greu să-ți dai seama dacă vrei să câștige sau să i se ia tabla și să fie trimis într-o vacanță forțată la sanatoriu.
🎵 Muzica și simboluri – Fiecare notă e o rană
Muzica e compusă de Gabriel Yared, viitor laureat Oscar pentru The English Patient. Sunetul e minimalist, dar te lovește direct în plexul emoțional.
De final, trebuie să menționez că mesajul „We Are One People” afișat în sală e ironic și tulburător, într-un context unde oamenii se duelează pentru identitate și memorie.
🏆 La Diagonale du Fou – Verdict 👍 sau 👎?
Drama de Oscar nu e despre șah, am mai scris asta, dar merită s-o repet.
E despre memorie, vinovăție, traumă și identitate. Despre cum un campionat mondial poate deveni tribunalul unei generații.
Despre cum piesele nu mor când sunt luate, ci doar se transformă în amintiri dureroase.
Titlul însuși e o alegorie subtilă. Din ce franceză mai știu, că am studiat-o 12 ani, dar aș muri de foame în centrul Parisului, „fou” înseamnă atât „nebun” (piesa de șah), cât și „nebun” la propriu.
Așadar, filmul e și despre traseul nebuniei, al obsesiei, al singurătății care vine odată cu genialitatea și cu rușinea de a fi supraviețuit.
Nu este prea plăcut de urmărit, se metamorfozează într-o poveste prea tehnică și prea sumbră, dar merită să-i cioplesc 7 piese de șah.
(3,5 / 5)
Trailer
