Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Nu mai am stare și trebuie să revin în Panem, că mă arde curiozitatea să văd ce se întâmplă în The Hunger Games: Catching fire.
Este continuarea primului film din această serie.
🎬 The Hunger Games: Catching fire – Premisă
După evenimentele teribile din arena morții, cuplul câștigător din Districtul 12, Katniss și Peeta (Josh Hutcherson – Five nights at Freddy`s), este perindat ca pe un exponat de circ prin toată națiunea.
Cei doi nu prea au ce face, sub îndrumarea mentorului Haymitch (Woody Harrelson – War for the planet of the apes), trebuie să mintă poporul cu televizorul, prefăcându-se că sunt fericiți și îndrăgostiți.
Asta deși ei se află fix la polul opus.
Președintele Snow (Donald Sutherland – Invasion of the body snatchers) simte că victoria atipică din ediția precedentă a The Hunger Games a răscolit sentimentele latente ale supușilor și că au apărut scântei de răscoală.
Așa că vrea să le stingă rapid, mai ales că nu ajută nici prefăcătoria idilică a câștigătorilor care nu convinge pe nimeni și mai mult instigă decât împăciuiește.
Iar soluția cea mai la îndemână, una care să n-o martirizeze direct pe Katniss, este o ediție jubiliară în care participanții să fie câte 2 câștigători anteriori din fiecare district.
Cum 12-le are doar 3 asemenea laureați din care singura de sex feminin este Katniss (Jennifer Lawrence – Mother!), o luăm de la capăt.
💭 The Hunger Games: Catching fire – Comentariu 🍿
Filmul este un exemplu perfect de ceea ce ar trebui să însemne o continuare a unei pelicule care a fost bună.
Ia tot ce a fost interesant la The Hunger Games și amplifică acele elemente pentru a naște o producție care se ridică la nivelul așteptărilor. Celor personale, ale mele, nu știu de alții.
Construcția universului continuă și aici, chiar destul de mult, peste 60 de minute, dar nu m-a deranjat lipsa de acțiune din prima parte a filmului pentru că atenția îmi era concentrată pe alte aspecte.
Lumea din Panem este una fascinantă, poate și pentru că are multe asemănări cu cea reală.
Este inundată de o superficialitate mincinoasă extremă în rândul celor care o huzuresc și care încearcă să radieze bucurie în mijlocul morților de foame.
Mă repet, că am scris asta și la primul film, dar merită să o menționez din nou pentru că m-a afectat destul de mult.
Diferența este colosală între bogătanii care vomită de bunăvoie doar să mai poată băga în burdihan mâncare și poporul majoritar care ar mânca și bolovani de foame dacă ar avea cu ce.
Încă din start în atmosferă plutește o tensiune vădită, simbolizată de mici gesturi ce par inofensive la prima vedere, dar care au un profund substrat de rebeliune.
Și fără să îmi dau seama, în contextul filmului care se leagă și de primul, am început să smucesc din nas deși nu se petrecea nimic care să declanșeze acest reflex.
Memoria, bat-o vina, s-a activat și a coroborat informații din acest film cu evenimente din precedentul și a decis că-i cazul pentru o porție bună de emoții umede.
Caracterizarea personajelor își mută atenția de la cei pe care deja îi știm și ajunge la președintele Snow care primește mai multe minute pentru a ne demonstra cât de infect este în gândire, comportament și inimă.
Ce să mai, inspirat de numele Panem, o dau și eu pe latină, dar una fictivă, Snow este un exponent de vază al titulaturii de Maximus Împuțitus Nenoricitus.
În ciuda discursului molcom simți cum fierbe furia în el din cauza lui Katniss care îi încurcă socotelile, iar dialogurile dintre cei doi zici că-s o confruntare între o gazelă sfidătoare și un leu hămesit.
Iar m-am întins cu pălăvrăgeala prea mult și deja am ajuns la dimensiunea unui articol obișnuit și doar am comentat pe seama conflictului dintre cele două părți beligerante, părți componente ale unui tot care devine tot mai neunitar.
Dar atât de bogat este acest univers încât mă împinge la o limbariță-n tastatură.
Nici măcar nu am intrat în acțiune care și ea este la un nivel superior având în vedere că actualii competitori în arena groazei sunt experți la acest joc, fiind deja câștigători, unii chiar multipli.
Așadar, pentru Katniss misiunea de a rămâne în viață este una exponențial mai dificilă pentru că are adversari mult mai periculoși.
Și nu doar asta îi îngreunează situația, ci și șeful jocurilor, Plutarch (Philip Seymour Hoffman), care este un mișel și creează capcane monstruoase care rarefiază foarte repede concurenții.
Comparativ cu The Hunger Games, continuarea arată mult mai bine la nivel vizual pentru că are și o desfășurare complexă a acțiunii care a impus un salt calitativ al efectelor speciale, și asta se vede cu ochiul liber.
Carnea de tun, pardon, aspiranții la titlul de supraviețuitor, sunt hăituiți într-un uriaș complex tehnologizat în care se schimbă natura, clima, fauna și flora la o simplă atingere de buton.
În continuare, rămâne sub ideea mea de jocuri sângeroase, nu este atât de violent pe cât îmi doream, dar aici discrepanța dintre ceea ce vedeam și ce îmi imaginasem anterior nu mai este atât de mare.
Singurul lucru pe care l-am găsit inferior aici față de The Hunger Games a fost emoția din arenă, deși avem același număr de oameni, nu am avut parte de niscai scene care să mă devasteze sufletește.
Actorii fac o treabă excelentă, aici mi-au sărit în retină prin interpretarea naturală a unei falsități ce trebuie să arate cât mai natural.
Ai nevoie de talent să te prefaci că ești ghiftuit când mațele ți s-au lipit de șira spinării sau că ai chef să dansezi când ai printre coaste înfiptă sabia ascuțită a unei amenințări funebre.
🏆 The Hunger Games: Catching fire – Verdict 👍 sau 👎
Se simte în mod evident că filmul este unul de mijloc, că nu-i de sine stătător, că este clădit pe fundația primului și are rol de mezanin pentru primul etaj care va fi reprezentat de concluzia acestei francize.
Cu toate astea, eu îl consider cel mai bun dintre cele patru pelicule apărute până acum pentru că regizorul Francis Lawrence a corectat erorile din primul film (care nu a fost opera lui, ci a lui Gary Ross) și a amplificat punctele forte.
Totul este aici la superlativ, de la povestea extrem de potentă la nivel narativ care pictează un sistem totalitarist dictatorial și până la acțiunea nebunească din timpul jocurilor.
Impresionează în continuarea costumația, nu știu de ce mi s-a pus pata tocmai pe acest aspect al producției, dar pur și simplu m-au fascinat creațiile semnate de Cinna (Lenny Kravitz – Shotgun wedding).
Și dacă nu aș fi citit cărțile în prealabil, ar fi existat și o senzație impunătoare de imprevizibil pentru că simți că este ceva în neregulă, ceva nelalocul lui, dar nu știi cu exactitate ce.
Parcă aș fi vrut ceva mai multă emoție în partea secundă a filmului, mi s-au deshidratat complet pleoapele în acele 90 de minute cam seci din acest punct de vedere, dar nu este o critică prea mare pentru că a compensat cu actul întâi.
Uitasem cât de bun este acest film, vizionarea lui pentru a doua oară mi-a adus aminte acest fapt și nu prea am ce bășici să-i mai sparg, așa că nu-mi rămâne de făcut decât să-i bubui 9 salve de tun.
Cât despre final, este unul în coadă de pește, ca un final de capitol intermediar și atât, nu ca un sfârșit de carte, însă pregătește terenul pentru confruntarea finală.
Și citându-l pe nemuritorul Al Bundy, filmul m-a lăsat cu vădita dorință de a urla „Let`s rock!”
(4,5 / 5)
