Yip Man 4: The finale

admin 14/02/2020 Acțiune, Filme asiatice, Filme chinezești Leave a comment 4,238 Views

Yip Man 4: The finale (sau Ip Man 4: The finale) este ultimul capitol al unei saga de arte marțiale care reprezintă o cronică detaliată (destul de înfrumusețată pe alocuri) a vieții personajului cu același nume interpretat de Donnie Yen, Yip Man, cel care l-a antrenat pe Bruce Lee.

Povestea continuă firul narativ din Yip Man 3 și încă de la început îți dai seama că vei avea parte de multe emoții pentru că subtitlul filmului este The finale.

Yip Man, acum om trecut binișor de 50 de ani, deși fizic nu o arată, după moartea cuiva drag (încerc să nu dau spoilere, dar cei care sunt la zi cu seria deja știu despre cine vorbesc), încearcă să-și crească în liniște, de unul singur (nah, că m-am scăpat) fiul cam răzvrătit care nu prea-l ascultă și îl face să-și piardă calmul, fapt aproape de neconceput pentru Yip Man.

Pentru a-l disciplina, Yip Man consideră că o școlarizare în Vest, în SUA, ar trebui să-l aducă pe calea cea bună, așa că se urcă în pasărea magică de fier și aterizează pe Tărâmul Făgăduinței unde se proptește din prima într-un obstacol dificil de trecut. Boss-ul din Chinatown, maestru al artelor marțiale (clișeul clasic al acestui gen, tot chinezu-i expert într-o ramură din cele un miliard de arte marțiale) simte cum se umflă orezu-n el când află că Yip Man este mentorul lui Bruce Lee, cel care s-a găsit să predea arta sacră a chinezilor tuturor celor care vor să învețe, așa că-i refuză lui Yip Man o scrisoare de recomandare necesară ca fiul său să fie acceptat la o școală privată americană.

Nu trece mult timp și se împrăștie vorba că vestitul Yip Man calcă pe tărâm american și orice ciocoi rasist vrea o bucată din el.

Filmul, dincolo de a fi unul de acțiune, este mai profund de atât, m-a surprins scenariul complex care atacă problemele xenofobiei (de ambele părți) și a intoleranței dintre diverse rase și culori.

Și nu vorbesc doar de ura americanilor față de ce înseamnă pentru ei imigranți (deși ei, la rândul lor, tot imigranți sunt), ci și de aversiunea chinezilor pentru cei ce nu îmbrățișează modul lor de gândire. Se folosesc cuvinte jignitoare gen gălbejiți și albituri de ambele părți fără nicio jenă.

Intriga este mai îmbârligată, firele narative sunt mai multe, se vede o evoluție în modul de realizare al filmului, chiar dacă la bază motivul care precedă o scenă de acțiune este simplu: Hai s-o dăm parte în parte să ne măsurăm pu…terea pumnilor, avem un substrat social intens care aruncă în ring două culturi diferite, cu bune și cu rele, iar luptele sunt mai bine cusute în țesătura filmului.

Evident, mai șifonați de aici ies americanii, cu mentalitatea îngustă și deloc deschisă altor viziuni asupra vieții, dar și aici găsim conflicte interioare între bine și rău, între moralitate și datorie, între mațul țipător de foame și creierul care vrea dreptate.

Nici chinezii nu-s prezentați în totalitate ca niște sfinți, că și ei au trestii veștejite, închistate într-o mentalitate învechită, ce nu prea acceptă modernitatea.

Dar ajunge cu vrăjeala politică și socială, bagă ceva de lupte.

Ei bine, da, avem parte de bătălii pe îndelete, cele mai multe purtate unu la unu în care sunt implicate diferite personaje, Yip Man se luptă cu destui oameni, de la compatrioți până la nemernicii filmului, printre ei numărându-se și un Scott Adkins mai fioros ca oricând, într-un rol de militar nenorocit rasist până-n măduva oaselor și mândru nevoie mare de karate-le său, de parcă mă-sa l-ar fi inventat.

Pentru curioși, Bruce Lee are o prezență destul de semnificativă în film.

Deși se vede pe alocuri influența folosirii wire-fu-ului, că uneori trupurile au mișcări nenaturale, ce sfidează legea gravitației, în mare parte caftelile sunt realiste și dureroase, cu lovituri suficient de puternice încât să provoace leziuni serioase, dar nu atât de fantasmagorice încât să cadă în ridicol și în neverosimil.

Avem chiar și o luptă între o pricăjită chinezoaică și o matahală americană care decurge într-un mod complet credibil, nu ca basmele cu gust amar feminist livrate de Harley Quinn: Birds of prey (că i-au schimbat rapid numele din cauza „succesului“ imens la boxoffice).

Luptele sunt mai reduse ca amploare, Yip Man nu se mai ia la harță cu hoarde de trepanați, ci se merge pe simplitate și pe eficiență, adică reperele de bază ale stilului Wing Chun, fără nimic în exces, dar rămân spectaculoase, dovadă a faptului că nu trebuie să fii extravagant și abramburistic în acțiune pentru a livra ceva plin de intensitate și distractiv, care azvârle valuri de adrenalină în stratosferă.

Donnie Yen, la cei 56 de ani ai săi, este mai suav, mai elegant, mai balerin ca oricând, și scenele de luptă sunt mai fluente ca niciodată. Pfiu, și când bagă nitro-n pumni, să te ții bine, că pare că decolează televizorul mai ceva ca Dodge-ul lui Dom Toretto.

Povestea în sine nu reprezintă nimic nou, este o repetiție a lui Yip Man 2, iar excesele narative sunt la mama lor acasă. În primul rând, Yip Man nu a pus niciodată piciorul în USA și, în al doilea rând, asta mă face să mă întreb ce altceva a mai fost înflorit pentru că după cele 4 filme, ai crede că Yip Man este trimisul lui Dumnezeu pe pământ, pentru că emană o aură de sacralitate prin modestia lui infinită și bunătatea sufletească de care dă dovadă.

Indiferent cât este ficțiune și cât este realitate, Yip Man 4: The finale are un titlu pe măsură și nu mică mi-a fost mirarea când finalul apoteotic m-a făcut să caut o batistă.

Yip Man 4 încheie cum trebuie această franciză ce a livrat unele dintre cele mai intense filme de arte marțiale recente, dar și o serie de mesaje pozitive specifice filozofiei de dincolo de Marele Zid, și chiar dacă exagerează pe alocuri în anumite portretizări cam forțate, Yip Man 4: The finale este un film excelent care s-a ridicat la nivelul așteptărilor și pentru asta, deși sunt conștient că-s prea subiectiv și trec cu vederea unele bube, dar sunt mare fan Donnie Yen, îi dau un 9.