Related Articles
Am vrut neapărat să revăd The tower (Ta-weo) doar din ambiție să îl am și pe ăsta disecat pentru că face parte din categoria contrastantă a disaster-movie-urilor, filme identice cu aceeași poveste, dar care, dacă-s bine făcute, mă determină să le înalț osanale.
The tower nu-i mare inginerie, mă refer aici la film (bine, și la turnul în sine), este un remake după americanul The towering inferno din 1974, ăla doldora de vedete (poate îmi fac curaj să-l urmăresc).
Să dăm drumul liftului să urce la etajul poveștii care ne duce în ajun de Crăciun într-un zgârie nori, dar nu-i Nakatomi Plaza, ci o clădire impunătoare, cea mai erectă din Coreea de Sud, cu 2 turnuri gemene încă în picioare unde are loc cea mai ciumegă petrecere dată în cinstea prostovanilor plini de bani care vor cumpăra apartamente la prețuri exorbitante doar pentru că așa este la modă.
Lee Dae-ho (Kim Sang-kyung – Memories of murder, Montage) este însărcinat cu securitatea și simte că miroase ceva putred dar n-are șanse de izbândă cu plângerile sale în fața patronului gros la pungă care ține neapărat să își impresioneze locatarii.
Vântul bate, zborul pică, uite așa turnul se strică, ia foc și să fie!!! Ce să fie? Spectacol melodramatic de sculat morții prin jelaniile bocitoare pe care le declanșează The tower.
Filmul este extrem de liniar când vine vorba de poveste care este una clasică și previzibilă, știi de la început cine va fi eroul și cine va crăpa, nu că ne-ar spune direct scenariul, dar n-ai cum să nu-ți dai seama dacă ai mai văzut măcar un film asemănător.
Clișeele sunt la loc de cinste în The tower, avem fetița plângăcioasă, dar drăguță foc, cuplul în etate care te face să oftezi a drăgălășenie, eroul de sacrificiu pe care-l bunghești rapid, că prezintă toate simptomele specifice unui deces timpuriu și glorios, tăntălăul de serviciu, acel încurcă lume generator de pozne, sunt prezente și interese politice precum și separarea claselor sociale. Adică avem parte de tot tacâmul care compune partea narativă a unui film în care steaua principală este focul dezastruos.
Deși toate astea ar trebui să fie puncte negative pentru majoritatea, eu unul sunt conștient că ăsta este nivelul la care se situează un disaster movie la care, să fim serioși, nu ne uităm să fim pătrunși de extazul unor dialoguri elocvente sau să cugetăm la mesaje profunde.
Nu taică, să fie distrugeri cât cuprinde și tămbălău vizual cât mai spectaculos.
Și aici The tower se prezintă la datorie conștiincios, cu situații extreme dintre cele mai diverse care asigură o fluență lină și un ritm constant al valului de emoții.
Mă uitam de-a dreptul fermecat la The tower pentru că tehnic arată excelent și nu îmi venea să cred că filmul a costat 9 milioane de dolari și arată la fel de bine, dacă nu și mai bine, decât producții hollywoodiene care costă de 10 ori mai mult, cum ar fi Skyscraper care a supt 125 de milioane de dolari. Oare câte amante de întreținut au producătorii americani de spală atâția bani cu bugetele astea?
The tower are de toate pe palierul combustibil, foc neîntrerupt, explozii impresionante, ba chiar ies la iveală și alte tipuri de dezastre demolatoare și totul pe fundalul unui CGI realist, în care flăcările par verosimile, născute din practic, nu din efecte speciale. Că au folosit miniaturi sau CGI, n-are importanță, ideea este că ochiul este hipnotizat de ceea ce se petrece pe ecran.
Și toată această simfonie distructivă este însoțită de melodramatismul specific sud-coreean, unul parșiv, dar eficient, că prima jumătate de oră o petrecem cu anumite personaje cheie pe care ajungem să le îndrăgim pentru ca apoi să fie aruncate în mijlocul pericolelor și să ne temem pentru soarta lor.
Am pierdut vreo două unghii și trei smocuri de păr din cauza tensiunii la care am fost expus și a multitudinii de necazuri cu care se confruntă oamenii mei, că la un moment dat mă supărasem pe film și i-am cerut să le dea o gură de oxigen, să aibă și ei parte de un respiro. Și al dracului film m-a ascultat, dar efectul gurii de oxigen a fost opus, a dus la o răbufnire a focului.
Da, este un film superficial, nici nu se putea altfel, dar reușește să își atingă scopul, mă văd nevoit să repet, în cazul meu, că asemenea filme sunt ca acadelele dulci, dă-mi o grămadă și le sug pe toate, chiar dacă-s la fel.
Așa că dau și eu o mână de ajutor filmului și îi donez 8 cisterne cu apă.
(4 / 5)
