Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Măcar Andra Gogan a lansat cele trei filme Sirenele în același an, am scăpat repede de ele.
Dar ăștia cu The Strangers au lălăit-o trei ani. Odată cu lansarea ultimei părți, The Strangers: Chapter 3, știu că am material pentru topul de final de an. Și nu vorbesc despre ăla bun.
🎬 The Strangers: Chapter 3 – Premisă
Maya (Madelaine Petsch) e în continuare fugărită de niște mascați atât de incompetenți încât s-ar putea angaja fără probleme în Jandarmeria Română.
Cum eroina lipsește de ceva timp, sor-sa se gândește că ar fi bine s-o caute. Habar nu are ce o așteaptă.
Între timp, ucigașii care au scăpat din Chapter 2 se repliază și concep planuri noi de atac, pentru că și-au dat seama că nu-i de glumit cu duduia asta.
💭 The Strangers: Chapter 3 – Comentariu
🔧 O trilogie gândită pe genunchi
Ce mama naibii să mai spun? Sărumâna pentru că s-a terminat chinul. La partea a treia m-am uitat din lehamite, doar să finalizez trilogia.
Nu este vreo revelație, nu se schimbă scenariul în bine, nu avem vreo surpriză colosală.
The Strangers: Chapter 3 este una dintre acele continuări care te fac să te întrebi dacă nu cumva cineva a produs filmul din reflex, ca atunci când îți mai torni un pahar de apă după ce ai terminat sticla, doar pentru că gestul a rămas în memorie.
Trilogia gândită de Renny Harlin avea din start o idee dubioasă: trei filme trase aproape dintr-o suflare, înainte ca publicul să-l vadă măcar pe primul.
O strategie care, în teorie, economisește bani și timp. În practică, însă, dacă primul film e slab, ai deja două continuări pregătite care nu mai pot fi reparate.
Exact asta se întâmplă aici.
Primul capitol a fost prost. Al doilea a încercat să repare ceva și a ieșit doar puțin mai suportabil. Iar al treilea… parcă se întoarce din nou la punctul zero, dar fără scuzele începutului.
🎭 De ce funcționa originalul
Problema fundamentală a acestei trilogii este că încearcă să transforme ceva extrem de simplu într-o poveste lungă.
Originalul, The Strangers din 2008, funcționa tocmai pentru că era minimalist. O casă, o noapte, trei intruși. Atât.
Teroarea venea din faptul că nu exista explicație. Nu exista logică. Doar violență absurdă.
Trilogia nouă, în schimb, întinde ideea ca pe o gumă de mestecat uitată în soare. Se lungesc scene, se repetă situații și apare o senzație permanentă de deja-vu. Ai impresia că vezi aceeași scenă de urmărire reciclată cu mici variații de decor.
🌍 Atmosfera care nu mai convinge
Și dacă tot vorbim de decor: filmul încearcă să păstreze atmosfera rurală americană, deși producția s-a făcut în mare parte în Europa de Est.
Mi-e cam târșă să dau cu filmul de pământ când pe generic apar câteva nume românești. Dar nu am ce face. Ce e prost, prost moare.
Nu e un dezastru vizual, dar se simte uneori că locurile nu au autenticitatea aceea murdară și izolată care făcea originalul atât de neliniștitor.
🧠 Logica personajelor pleacă în concediu
Apoi vine problema scenariului. De fapt, cea mai mare problemă.
Personajele iau decizii care par concepute special pentru a prelungi filmul. Uși care nu sunt încuiate când ar trebui. Locuri sigure abandonate fără motiv. Momente în care personajele se opresc din fugă exact când ar trebui să continue să fugă.
📺 Când începi să negociezi cu ecranul
Știi senzația aia când te uiți la un horror și începi să vorbești cu televizorul? Sau, în cazul meu, direct cu ecranul?
Ei bine, aici ajungi rapid la nivelul la care nu mai vorbești, ci aproape negociezi cu el.
„Nu intra acolo.”
„Nu te întoarce.”
„Nu deschide ușa aia.”
Și, bineînțeles, personajul face fix opusul. Am fost elegant, nu am transcris și înjurăturile de rigoare care au însoțit aceste replici.
🪓 Momentul care sfidează orice logică
Bă, nene, stă Maya față în față cu un atacator, el cu toporul, ea cu shotgunul încărcat, și se uită ca proasta la el. Nu doar ca proasta, ci ca o tufă de Veneția pusă în fața unei ecuații de gradul 4.
Ferească sfântul! După ce ai scăpat două filme de nemernicii ăștia, tu mai stai la taclale cu ei, depănând amintiri din copilărie în loc să-i spulberi de pe fața pământului?
Mă așteptam să-i ia toporul la frecat, dacă știți unde bat.
🐑 Ucigașii devin brusc oi blege
Pare-se că în orășelul ăla a lovit o epidemie de prostie. Logica aia puțină din primele două filme se evaporă subit.
Dintr-odată, Maya devine Rambo, iar ucigașii fioroși se transformă în niște oi blege, ușor de prins, de până și un Chucky fără picioare le-ar veni de hac. Nici măcar alea din play-out nu-s atât de reduse cognitiv ca astea de aici.
⏱ Când repetarea omoară suspansul
Tensiunea se evaporă pentru că filmul repetă aceleași mecanisme iar și iar.
După a treia apariție surpriză, nu mai e surpriză.
După a patra fugă prin pădure, nu mai e suspans.
După a cincea scenă în care cineva crede că a scăpat, iar criminalul apare în spate, începi să te uiți la ceas.
Nici finalul nu reușește să salveze mare lucru. Într-o trilogie, ultimul film ar trebui să ofere un fel de rezoluție memorabilă.
Aici rezoluția vine cu o senzație de oboseală generală, ca atunci când termini un serial lung doar pentru că ai ajuns prea departe ca să te oprești.
🏆 The Strangers: Chapter 3 – Verdict
Pe scurt, Chapter 3 nu e doar un final slab. Este un final care te face să te întrebi de ce a existat trilogia în primul rând.
Și asta e poate cea mai mare problemă: filmul nu are nici măcar farmecul unui horror prost, dar distractiv. Nu e nici absurd de amuzant, nici spectaculos de incompetent. E doar… prost.
Dacă primul film din trilogie a fost o dezamăgire și al doilea un mic pas înainte, The Strangers: Chapter 3 reușește performanța de a închide cercul într-un mod aproape deprimant.
Nu aduce idei noi, nu ridică tensiunea și nu oferă un final care să justifice existența celor trei filme. Totul pare tras de timp, ca și cum franciza ar fi fost împinsă înainte din inerție.
Ajunge, și așa am scris prea multe aberații despre el.
Trailer
