The Notebook

admin 21/09/2025 Dramă Leave a comment

Am fost provocat să urmăresc The Notebook. Și cum nu sunt omul să refuze o asemenea aventură, am scos de la naftalină sufletul sensibil și am pornit filmul.

🎬 The Notebook – Premisă 📖

Adaptat după un roman scris de Nicholas Sparks, filmul ne transportă într-o Americă a anilor ’40, unde tinerii bogați fac picnicuri elegante și cei săraci repară garduri și visează la un viitor mai bun.

Apare povestea clasică de „el și ea”.

El este Noah (Ryan Gosling), băiat simplu, muncitor, cu farmec rustic și pasiune cât pentru trei continente.

Ea este Allie (Rachel McAdams – Eurovision Song Contest: The Story of Fire Saga), fată dintr-o familie bună, educată, îmbrăcată mereu ca scoasă din vitrina Macy’s.

Evident că se întâlnesc, evident că se îndrăgostesc și evident că societatea nu-i lasă să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți.

Că altfel nu am fi avut ocazia să asistăm la un film siropos care se folosește de toate trucurile din manualul lacrimogeniei „made in Hollywood” pentru a ne sensibiliza.

💭 The Notebook – Comentariu 🍿

🎻 Industria lacrimilor

Dacă există o industrie mai sigură decât petrolul, aceea este industria lacrimilor.

Hollywood-ul a înțeles de mult că publicul adoră să fie emoționat până la deshidratare și nimic nu bate o poveste de dragoste imposibilă, spusă pe fundal de ploi romantice și pian discret.

The Notebook e exemplul perfect. Un film croit să stoarcă suspine, să umple rafturile cu Blu-ray-uri de Valentine’s Day și să hrănească blogurile cu citate despre „dragostea eternă”.

Dacă dau la o parte un anumit aspect al poveștii, nu voi spune despre ce este vorba, cel care are loc în prezent, filmul rămâne o telenovelă elegantă.

Este veșnicul basm despre fata bogată și băiatul simplu care se iubesc nebunește, dar nu se potrivesc în ecuațiile sociale.

Ea îl vede ca un GOAT – Greatest Of All Time, părinții ei strâmbă din nas, îl consideră tot GOAT, dar Gunoi Ordinar Alb Trântor, așa că iubirea lor e damnată din start de către gura lumii.

🍬 Prea mult zahăr

Sigur, e emoționant să vezi cum dragostea lor rezistă peste ani și ani, cum Noah îi scrie 365 de scrisori și cum…, dar mă opresc aici, chiar nu vreau să intru în bucata misterioasă din prezent.

Mă rog, consideră cineva o surpriză ce se întâmplă cu Duke (James Garner – The Great Escape) și doamna cu Alzheimer jucată de Gena Rowlands?

Se voia o mare surpriză care, dezvăluită la final, să ne ia prin surprindere? Întreb fără ironie, că mie mi s-a părut evident din prima secundă care-i șmecheria.

Așadar, că m-am lungit cu paranteza, este prea mult. Prea siropos. Prea calculat.

E emoție cu dozaj, cu rețetă clară, livrată direct în vene. Nu te lasă să o descoperi singur, ci ți-o bagă pe gât cu forța. Ca un ospătar care insistă să guști prăjitura casei chiar dacă tu ai cerut doar un espresso.

🌸 Decor de reclamă la parfum

Un alt amănunt delicios de discutat: estetica filmului. Fiecare cadru arată ca o pagină din Vogue. Lacul e perfect, lebedele zboară exact la momentul oportun, rochiile curg ca în reclame la Chanel.

Și chiar și atunci când personajele se ceartă, lumina cade impecabil pe pomeți, iar transpirația lor arată ca o picătură de apă minerală. Realismul? A rămas la ușă. Dar cui îi pasă de realism când vrei ca dragostea să pară eternă?

🔥 Duke și doamna Calhoun – emoția adevărată

Eh, am lăsat dracul să iasă un pic la suprafață, că prea se încinsese în tenebrele inimii și a trebuit să se răcorească un pic.

Filmul nu este deloc rău, chiar dacă urmează toți pașii clasici genului romantic.

Pe mine m-a interesat mai mult relația dintre Duke și doamna Calhoun, cei doi bătrânei scumpi m-au lovit la sentiment.

Și, trebuie să recunosc, tot ei mi-au cauzat deversări lacrimale în actul trei, când mie îmi răsuna în cap A moment of love.

😎 Gosling înainte să fie cool

În 2004, Ryan Gosling nu era nici bărbatul-meme, nici Ken-ul ironic din Barbie, nici figura posacă din Drive.

Era doar un tânăr actor cu ochi melancolici, o pălărie de muncitor și un talent ieșit din comun de a privi intens spre Rachel McAdams.

Atât de intens, încât jumătate din film e construit din aceste priviri. Priviri care spun: „Te iubesc până la moarte și mai departe”, dar care, culmea, funcționează.

În alt context, ai fi zis că e ridicol. Aici, ridicolul prinde formă de icoană romantică.

🌧 Regina ploii

Rachel McAdams are parte de tratamentul clasic aplicat eroinelor de Hollywood: fata bogată prinsă între logodnicul perfect (și plicticos) și iubirea sălbatică pentru băiatul care o face să simtă.

E clișeu pur, dar McAdams îl joacă cu destulă energie încât să nu devină marionetă.

Și, desigur, scena cu ploaia a intrat direct în patrimoniul pop.

Poate n-ai văzut filmul, dar șansele sunt mari să fi văzut măcar meme-ul. Așa am pățit eu, știam pe dinafară secvența respectivă încă dinainte să îmi treacă prin cap că voi vedea vreodată filmul.

Ploaia aceea torențială a făcut, fără îndoială, mai mult pentru reputația filmului decât toate scrisorile la un loc

📈 De la film la cult

Succesul lui The Notebook nu poate fi explicat doar prin poveste sau actori. A devenit un fenomen. Nu îmi dau seama de ce. Sunt alte filme romantice, cu exact același subiect, mult mai reușite.

Dar nici nu poți să-l ignori. Funcționează, pentru că apasă exact butoanele pe care trebuie.

În cele din urmă, The Notebook rămâne ceea ce a vrut să fie: un film care vinde emoție la kilogram.

Nu reinventează nimic, nu riscă nimic, dar livrează fix ce promite.

Dacă-l vezi pentru prima dată acum, cum a fost cazul meu, s-ar putea să ridici din umeri și să spui „atât?”.

Dar dacă l-ai prins în adolescență, s-ar putea să-ți rămână lipit de suflet ca un refren de Celine Dion.

Și poate asta e cheia: nu-i un film pentru minte, e un film pentru suflet și pentru glandele lacrimale.

🏆 The Notebook – Verdict 👍 sau 👎?

Într-adevăr, este un film care vorbește despre dragostea adevărată, care trece peste orice obstacole, despre sacrificiile pe care le faci pentru persoana iubită, dar rămâne la nivel de basm frumos ambalat.

E regizat corect, jucat perfect și are câteva momente care chiar prind la inimă, mai ales finalul cu bătrânii, unde emoția e sinceră.

Pe mine m-a demolat o simplă replică, nu vă zic contextul, dar acel „Nici eu” m-a înlăcrimat instantaneu.

Dar e și previzibil, manipulator și plin de stereotipuri atât de evidente, încât la un moment dat devine deranjant.

În ciuda tuturor defectelor, filmul are o energie care a prins exact la publicul căruia îi trebuia.

A devenit un reper, un fel de Titanic pe uscat, un film care stă bine lângă cutia de șervețele și o sticlă de vin roșu.

Am reușit să-mi șterg cele șapte lacrimi care mi s-au scurs pe obraji, dar inima nu mi-a dat „consimțământ scris” pentru mai mult de atât.