The End

admin 25/07/2025 Dramă Leave a comment

Povestea suna interesant, așa că m-am aciuiat la The End, că poate voi urmări o capodoperă post-apocaliptică.

🎬 The End – Premisă 📖

Omenirea s-a dus pe copcă. Nu sunt specificate motivele exacte, dar la suprafața planetei nu se mai poate trăi.

Ori încălzire globală, ori vreun atac nuclear de proporții, ori nu mai vor oamenii să fie văzuți în public la concerte Coldplay.

Cert este că o familie de bogați s-a pitit într-un buncăr de lux săpat într-o fostă mină de sare.

Acolo, Mother (Tilda Swinton – Doctor Strange), Father (Michael Shannon – Man of Steel) și Son (George MacKay – 1917) repetă zilnic același program. Nu avem nevoie de nume, că nu contează.

Este un mic Eden decadent în care se dansează, se cântă și se uită convenabil adevărul.

Totul până când o străină (Moses Ingram – Ambulance) pătrunde în buncăr și fisurează confortul și iluzia, provocând un tsunami emoțional într-un trai de metronom.

Apropo, este un musical get-beget, se cântă de mama focului. Oribil, dar se cântă.

💭 The End – Comentariu 🍿

Joshua Oppenheimer, cel care a realizat The Act of Killing și The Look of Silence, două documentare excelente, a decis că a venit vremea să schimbe tonul.

Doar că, în loc de subtilitate tăioasă, alege un musical? Într-un buncăr? Post-apocaliptic? Cu Swinton cântând ca o fantomă de operă ieșită la pensie?

Am asistat la 150 de minute de scene în care personajele se comportau narcisist și arogant, de parcă li se cuvenea totul doar pentru că aveau bani.

Familia din The End este simbolul elitelor care au distrus lumea și apoi s-au retras în siguranță, refuzând să-și asume vreo responsabilitate.

În loc să regrete sincer sau să învețe ceva, membrii își reinventează trecutul ca pe un spectacol. Oppenheimer sugerează că bogăția extremă nu doar că izolează, ci și corupe memoria și etica.

Mesajul este lăudabil, dar forma în care este livrat enervează simțurile și amorțește creierul.

Se consumă prea mult timp pentru a spune prea puține. Dacă mă întrebați ce se întâmplă exact în film, n-aș ști să vă spun.

Ăștia se preumblă aiurea dintr-o cameră în alta, cântând fals și discutând bazaconii lipsite de sens, fără ca povestea să aibă un traseu clar sau o destinație în vizor.

Este ca un act onanist executat în groapa cu nisip zgrunțuros.

❓ Simboluri și intenții artistice

N-am înțeles ce a fost în mintea scenariștilor, ce au intenționat să creeze, pentru că The End pare că vrea să fie de toate: distopie, operetă grotescă, parabolă politică, teatru absurd, poem vizual.

Și reușește performanța de a nu fi nimic concret din toate astea.

Mai dureros e că filmul nu se mulțumește să fie doar lent, este chiar ostentativ de lent.

Dricul spre cimitir are viteză de F1, dacă fac o comparație cu ritmul din film.

Iar cântecele, vai de ele, nu doar că nu rămân în minte, dar par gândite să alunge orice dorință de a le asculta a doua oară.

Melodiile par a fi interpretate de niște strunguri ruginite dintr-o uzină metalurgică dezafectată.

O fi frumos cu realism, dar nu strica un Autotune, să mai înfrumusețeze vocile actorilor.

🎶 Cântec versus chin auditiv

Bine, bine, am priceput, cântecele pe care le aud nu sunt doar muzică, ci instrumente de spălare pe creier. Chiar dacă au o semnificație aparte, asta nu justifică orăcăielile asurzitoare.

Dacă tot m-am împiedicat de simbolism, personajul fiului e inima poveștii. El nu a cunoscut niciodată lumea reală, doar ce i-au spus părinții.

Este un om nou crescut din minciuni și cântece. Când apare Girl, el începe să-și pună întrebări, dar e deja prea târziu.

Oare să fie aici o metaforă a generațiilor tinere crescute în bula negării climatice și a consumerismului?

Habar nu am, fac și eu ca bețivul care se uită la nori și este dornic să găsească fel și fel de forme acolo unde nu există.

🎨 Imagine și interpretare vizuală

Singurul aspect care merită laude este cel vizual. Imaginile sunt hipnotice, cu decoruri imaculate și compoziții picturale, dar este prea puțin.

Tilda Swinton livrează o performanță glacială, calculată, dar fără rezonanță emoțională.

Michael Shannon pare un om care joacă un om care joacă un rol, nu am simțit că-și dă cu adevărat interesul.

Iar ceilalți oferă interpretări în ton cu mediul în care se află personajele, sterile și lipsite de căldură.

🏆 The End – Verdict 👍 sau 👎

Filmul nu vrea să spună o poveste, ci să declanșeze o reacție. Este o piesă de artă protestatară, un act de acuzare adus elitei care a știut ce face și n-a oprit nimic.

Este un film despre cum, în fața sfârșitului, cei privilegiați aleg să cânte despre frumusețea trecutului, în loc să admită dezastrul pe care l-au provocat.

În cuvinte mai puține, să înțeleagă toată lumea: „bogații sunt răi, săracii sunt buni”.

The End este doar estetică fără suflu și poate că așa a fost gândit filmul, să nu placă. Dar să doară și să te facă să te simți vinovat.

Pe cine? Pe mine, că n-am un șfanț în buzunar? Sau pe bogații planetei care nu se vor sinchisi să-și irosească două ore și jumătate cu povestea asta mai umflată decât burta unui român aflat în concediu într-un all-inclusive grecesc?

Am vrut să fiu impresionat, ideea era originală, un musical-disaster-movie, dar n-am putut percuta deloc la The End, așa că o să-i coc doar patru torturi delicioase.

Acum depinde de voi cum puneți accentul pe cuvântul torturi.