Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Vreți sfaturi despre modă? The Devil Wears Prada vă sare în ajutor.
🎬 The Devil Wears Prada – Premisă
Andy (Anne Hathaway – The Dark Knight Rises) este o fată strălucită, absolventă de studii superioare și dornică de a-și pune talentele în slujba societății.
Nimerește la Runway, o revistă de modă, unde reușește s-o impresioneze pe Miranda (Meryl Streep – Kramer vs. Kramer), șefa galactică a scorpiilor, și devine a doua ei asistentă, după Emily (Emily Blunt – Edge of Tomorrow).
Poziția obținută nu este deloc cea dorită, ea vrea să fie jurnalistă, nu să care cafele și să facă rezervări.
Dar cum nu are experiență, tace și înghite. Să zică mersi că nu înghite într-un alt domeniu și mai neplăcut pentru ea.
💭 The Devil Wears Prada – Comentariu
👕 Moda, problema mea personală
Am prins de veste că iese în 2026 și partea a doua, la exact două decenii de la original, așa că am considerat că e cazul să revizitez acest film.
Subiectul ales nu este deloc unul pe gustul meu. Pentru mine, hainele sunt niște trențe utile și atât, bune să nu-mi degere fundul când mă deplasez din punctul A în punctul B.
Nu mă dau de ceasul morții să mă pițiponpesc în ultimul hal cu țoale scumpe sau la modă, de cele mai multe ori inconfortabile, doar de dragul de a epata, fie în bine, fie în rău, sub pretextul exprimării individualității personale.
Ei aș, dacă o cârpă bine cusută mi se potrivește și nu-mi sparge banca, iau câteva exemplare, să am pe viitor.
La naiba, nici la interviurile de angajare nu m-am dus țiplă, la costum, să fiu altcineva, așa cum se practică în societatea noastră obsedată de ce e în exterior.
Da, da, știu, celebra secvență despre o nuanță de albastru încearcă să arate importanța modei, dar nu m-a convins, e importantă pentru cei goi pe dinăuntru.
Așa că n-am înțeles absolut deloc mania personajelor din The Devil Wears Prada de a trata vestimentația ca altceva în afară de obiectivul lor principal: acoperirea goliciunii.
Superficialitatea din film este dusă la rang de artă, ceea ce mi-a provocat un pic de dezgust pe papilele gustative.
În afară de Andy, celelalte femei fac foamea ca să intre în cele mai minuscule otrepe strălucitoare, considerând că doar așa vor fi și ele frumoase.
🎁 Ambalajul și miezul
Hai că m-am apucat să fac și eu exact ce am beștelit până acum, să abordez superficial povestea din film, care nu este neapărat despre haine.
Moda e doar ambalajul scump al unui film despre muncă epuizantă, compromisuri dureroase și cât de ușor îți pierzi busola când succesul începe să-ți zâmbească.
Filmul se vinde ca o comedie elegantă, dar am simțit-o mai mult ca o dramă corporatistă înțolită în rochii scumpe, croite să ascundă și câte un cuțit numai bun de înfipt în spatele rivalilor.
👑 Miranda Priestly, centrul universului
Totul gravitează în jurul Mirandei Priestly. Meryl Streep dovedește, deși nu mai era cazul, de ce se află pe Muntele Rushmore al actoriei feminine.
Miranda e un dictator elegant, cu privire de gheață și pretenții care sfidează legile fizicii și bunului-simț. N-o interesează cum îi satisfaci cerințele, tot ce știe este că trebuie să i se facă pe plac.
Vrea caria din măseaua lui Putin? Te transformi în Zâna Măseluță și i-o aduci.
I se pune pata să citească sfârșitul cărții The Winds of Winter, deși George R.R. Martin habar n-are cum s-o finalizeze?
Îl răpești pe bunicul durduliu și-l obligi s-o termine cum o fi, numai să fie terminată înainte de termenul limită impus de Miranda.
Așadar, Andy intră într-un univers unde o curea greșită poate distruge o carieră și unde „nu” este răspunsul pe care nu ai voie să-l rostești.
Puterea Mirandei este absolută și asumată, iar filmul e suficient de inteligent încât să nu o transforme într-o caricatură.
Nu este rea în mod gratuit. E exigentă, rece și, cel mai deranjant, extrem de competentă. De aici și disconfortul: nu poți s-o urăști complet, pentru că înțelegi de ce e acolo unde e.
🪞 Andy și coruperea lentă
Anne Hathaway funcționează foarte bine ca punct de intrare pentru spectator. Andy se poziționează la polul opus opulenței din sânul Runway.
Este prost îmbrăcată (după standardele filmului), ușor defensivă și convinsă că tot ce ține de modă e superficial. Practic, e sufletul meu pereche.
Însă nu rămâne așa. Puterea de corupere a modei este absolută. Transformarea ei nu e bruscă, ci lentă și perfidă.
Nu devine peste noapte alt om, ci acceptă mici compromisuri: stă mai mult la birou, renunță la prieteni, zâmbește forțat, își spune că „e doar temporar”.
Și exact asta face filmul interesant; nu momentul în care Andy se schimbă, ci cât de natural pare tot procesul. Asta m-a pus pe gânduri.
Fac eu pe viteazul acum, dar dacă m-aș regăsi în pantofii ei marca Blahmin Blancanescu (nu mă pricep, completați voi cu un nume real), oare nu aș proceda la fel?
🥀 Emily și prețul devotamentului
Emily Blunt, a durat un pic până m-am prins că este ea, în rolul lui Emily, e bonusul savuros.
Personajul ei e o combinație de sarcasm, disperare și obsesie profesională dusă la extrem.
E genul de om care trăiește pentru slujbă (nu cea religioasă), iar filmul nu râde de ea cu superioritate, ci o tratează ca pe un produs logic al sistemului Miranda.
Dacă vrei să vezi ce se întâmplă când îți definești identitatea exclusiv prin muncă, uită-te la Emily.
📝 Detalii și concluzii
Nu-mi vine să cred că l-am dibuit pe Adrian Grenier, protagonistul din serialul Entourage, rolul care l-a făcut celebru și care, culmea, i-a ucis cariera în același timp. După serial a jucat numai în dude de două parale.
Scenariul e eficient, cu replici memorabile și un ritm care nu se pierde.
Nu e un film profund în sens filozofic, dar e suficient de lucid încât să pună o întrebare care deranjează prin răspunsul pe care nu vrem să-l dăm: cât valorează, de fapt, succesul profesional dacă vine la pachet cu alienare personală?
Și încă o întrebare, pentru că mă simt generos: cine decide unde e limita acceptabilă? Filmul nu vrea să ne elucideze, doar prezintă consecințele, lăsându-ne să tragem singuri concluziile.
🏆 The Devil Wears Prada – Verdict
Aș fi vrut să fie ceva mai amuzant de atât, nu am râs cine știe ce, chiar dacă Andy era pusă la grea încercare de regina tiranică a siluetelor subțiri și straielor extravagante.
Dar rămâne un film extrem de (re)vizionabil, inteligent mascat în comedie de modă, cu o performanță iconică a lui Meryl Streep și suficiente observații tăioase despre muncă și putere cât să nu pară o poveste lucioasă, dar fără miez.
Nu revoluționează nimic, dar știe exact ce vrea să spună și o face elegant, ironic și fără isterie. Bine, m-ați prins cu Adibasul în picioare, există și ceva isterie.
Trailer
