Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
M-a obsedat atât de mult ideea filmului Sorella di Clausura încât am dat o fugă până-n capitală să-l văd.
După ce s-a terminat proiecția, mi-a părut rău… că l-am ratat la Les Films de Cannes à Bucarest.
🎬 Sorella di Clausura – Premisă
Stela (Katia Pascariu – Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii) este o fată bătrână peste care viața trece fără s-o bage prea mult în seamă.
Femeia pare prinsă într-o stare de rătăcire permanentă. Locurile de muncă vin și pleacă, planurile rămân mai mult la stadiul de idee, iar energia ei pare consumată într-o obsesie veche.
Oh, da, i s-a pus pata pe un cântăreț balcanic celebru. Nu, nu este vorba despre Florin Salam sau Vali Vijelie. Ea l-a ochit pe Boban (Miodrag Mladenovic), un artist sârb. Ea este fana din fanatic.
Visul de a-i spune în față că-l iubește a devenit pentru Stela motivul pentru care se ridică din pat dimineața.
În încercarea de a-l întâlni, intră în contact cu Vera (Cendana Trifan – Libertate), o femeie misterioasă despre care circulă zvonul că ar fi fost, la un moment dat, amanta starului. Vera promite că o poate ajuta. Sau cel puțin asta sugerează.
Dar știți cum e cu socotelile. Visul ei romantic începe să se ciocnească treptat de o lume mult mai dezordonată și mai puțin idealizată decât și-o imaginase.
💭 Sorella di Clausura – Comentariu
🎢 Un film fără cale de mijloc
Filmul intră în categoria de iubire-ură. Nu știu dacă există cale de mijloc cu Sorella di Clausura. Ori îți place scrânteala lui, ori o urăști.
Vă zic direct, să nu fiți luați prin surprindere: filmul este zbanghiu din cale afară. Pentru mine a fost de bun augur. Pentru alții? Ei bine, nu mă pot pronunța.
Cum acțiunea se petrece imediat după ce România a fost băgată în UE, mai mult pentru poziția ei strategică decât pe merit, primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost autenticitatea atmosferei.
Nu cred că a fost simplu pentru regizoare să redea perioada de atunci care, deși nu este atât de îndepărtată, pare dintr-un alt secol.
📱 România de la începutul anilor 2000
Aici mă refer în special la tehnologie. De la telefoanele antice până la versiuni depășite ale unor aplicații încă populare, filmul m-a transportat direct în vremurile când eram tânăr și viața era frumoasă.
Că m-a transportat cu un UBER care nu exista încă pe piața românească, asta e, mai greșește omul. Chiar dacă ar fi o alegere voită, tot eroare este.
Dar locurile și oamenii par încremeniți în timp. Poate că acum avem ecrane tactile pe telefoane în loc de butoane, dar viața și mentalitatea au rămas aceleași. Nu s-au schimbat prea multe. Nu în bine.
🎭 Personajul Stela
Hai să revin la Stela. Pentru ea, Boban nu este doar un artist. Este un simbol. Un fel de promisiune că viața ar putea deveni altceva dacă ar reuși să ajungă suficient de aproape de el.
Scenariul construiește un personaj care pare scăpat din viața reală, cu toate contradicțiile și micile absurdități pe care le aduce cu sine.
Stela nu este nici admirabilă în mod constant și nici complet ridicolă. Oscilează între cele două extreme cu o naturalețe care face filmul surprinzător de viu.
Uneori îți vine să o încurajezi, alteori să o întrebi foarte serios dacă nu ar fi momentul să ia o pauză de la propriile iluzii.
Interpretarea actriței Katia Pascariu funcționează tocmai pentru că nu încearcă să transforme personajul într-o figură simpatică.
Stela este impulsivă, încăpățânată, uneori chiar auto-distructivă. Dar are o energie care te face să rămâi curios să vezi unde o duce următoarea decizie proastă.
Măcar ea are curajul să-și urmeze visul, oricât de absurd ar fi. Unele leșină când îl văd pe Boban (înlocuiți cu orice artist în vogă), dar ea vrea mai mult decât atât. Și pentru asta este capabilă să sacrifice orice.
🔥 Filmul ăsta chiar nu are frâne
Am un avertisment pentru cei care se înroșesc ca racul dacă văd o gleznă de călugăriță.
Sorella di Clausura nu este deloc un film pudic. O să învățați toată anatomia umană urmărind secvențele de pe ecran.
Și nu este una atinsă de bisturiul chirurgului plastic, ci în starea ei naturală. Unii mai răi ar spune că este într-o stare flască, eu aș zice că-i afectată de gravitație și de lipsa căldurii.
Filmul nu încearcă să fie elegant sau politicos și nici nu pare interesat să-și tempereze personajele pentru confortul spectatorului.
Dimpotrivă. Are o energie dezlănțuită, aproape dezaxată pe alocuri. Situațiile devin din ce în ce mai stânjenitoare, replicile sunt directe, iar personajele nu par să aibă prea multe filtre sociale.
Nu ne arată oamenii în cea mai bună lumină. În schimb, îi arată exact cum sunt: impulsivi, uneori ridicoli, alteori lipsiți de orice urmă de pudoare.
În multe momente ai senzația că filmul merge cu pedala apăsată până la podea, fără să se întrebe dacă spectatorul este pregătit pentru asta. Tocmai această lipsă de frâne îi dă personalitate.
Pe cât de dezlănțuit este din punct de vedere vizual, pe atât de fără perdea este și verbal. Limbajul este vulgar, dar nu forțat, ci autentic.
Au existat câteva replici monumentale, care au zguduit sala de cinema. Mă rog, exagerez. Am fost cinci inși în sală, nu a fost zguduială ca la cutremurul din 77, dar ați prins ideea.
🌍 Balcanism fără filtru
Filmul se joacă mult cu atmosfera Balcanilor, dar nu într-un mod exotic pentru publicul occidental. Nu încearcă să vândă imaginea romantică a haosului balcanic, ci mai degrabă îl tratează ca pe o realitate cotidiană.
Lumea din jurul Stelei este plină de oameni care improvizează, se descurcă, promit lucruri pe care nu le pot garanta și navighează printr-un sistem care pare construit din combinații succesive.
Bucureștiul de dinaintea crizei economice devine un fundal perfect pentru povestea aceasta. Era o perioadă în care optimismul economic se amesteca cu un sentiment general că totul ar putea să se prăbușească oricând. Filmul surprinde bine această atmosferă, fără să insiste demonstrativ asupra ei.
🧩 Relația Stela – Vera
Relația dintre Stela și Vera aduce o altă dimensiune interesantă. Vera este genul de personaj despre care nu ești niciodată complet sigur dacă spune adevărul sau doar inventează povești credibile.
Între cele două se formează o dinamică ciudată, la granița dintre mentorat, manipulare și complicitate.
Una dintre reușitele filmului este că nu încearcă să transforme obsesia Stelei într-o poveste sentimentală simplă.
În loc să o trateze ca pe un gest romantic, filmul o privește mai degrabă ca pe un mecanism de evadare.
Idolul devine un fel de proiecție pe care personajul o folosește pentru a evita întrebările mai incomode despre propria viață.
Tonul oscilează între comedie și observație socială. Unele situații sunt de-a dreptul absurde, dar niciodată în sensul caricatural.
Mai degrabă seamănă cu acele momente din viață în care realizezi că lucrurile au luat o direcție ridicolă și nu mai pot fi întoarse.
Filmul are suficient umor încât să nu devină o meditație prea serioasă despre deziluzii. Multe dintre replici au o ironie discretă, iar situațiile în care ajunge Stela sunt deseori mai amuzante decât ar fi de așteptat.
⚠️ Unde începe să scârțâie filmul
Dar nu-s toate pe roze. La un moment dat, Boban este scos din primul 11 și trecut pe banca de rezerve. Scuze, eram cu gândul la fotbalistul croat Zvonimir Boban. După aceea, filmul se împrăștie în prea multe direcții.
Unele episoade par introduse mai mult pentru atmosferă decât pentru a împinge povestea înainte. Dar chiar și atunci, ele contribuie la portretul general al unei lumi în care nimeni nu pare să aibă un plan foarte clar.
🔊 Sunetul și haosul subtitrărilor
Ah, hai că m-am luat cu vorba și uitam să mă plâng de sunet. Dacă nu ar fi existat subtitrarea în engleză, n-aș fi înțeles jumătate dintre replici, atât de prost se aude.
Apropo de subtitrare, este excesivă și inconsecventă. Explic imediat.
Când se vorbește sârba sau engleza, subtitrarea este în română și în engleză. Când se vorbește în română, subtitrarea este în engleză.
Când se vorbește italiana, subtitrarea este în… italiană.
Uneori erau atâtea subtitrări încât nu mai știam ce să citesc. Am și un exemplu elocvent în acest sens. Boban dă un interviu la televizor și vorbește în sârbă. Pe ecranul televizorului apărea traducerea în engleză.
Dar pe ecranul de la cinema aveam din nou traducerea în engleză, la care se adăuga cea în română.
Era atâta scris de zici că mă uitam la paginile unei cărți, nu la un film.
🏆 Sorella di Clausura – Verdict
Este un film haotic ca fir narativ, dar atât de bine înrădăcinat în mentalitatea românească încât pare dureros de real.
Sorella di Clausura funcționează prin autenticitatea personajului central și prin felul în care surprinde micile iluzii pe care oamenii le folosesc pentru a-și face viața suportabilă.
Dacă o să vă oripileze prima secvență, cu cel mai tare #metoo din câte am văzut, s-ar putea să nu vă pice bine producția. Chiar este o șaorma cu de toate.
Eu mi-am dat seama că o să urmeze o nebunie scrântită și m-am lăsat purtat pe brațele poveștii.
Mi-a plăcut filmul ăsta diliu, în sensul bun, deși eram convins că-l voi îneca în Dunăre.
Atât mai zic, imediat cum am ajuns acasă, am aruncat la gunoi toți papucii din casă. Păi ce mama naibii, stricăm magia cu cauciuc ieftin?
Nu pot să mă abțin, fără să dau detalii extaziante, trebuie să menționez că expresia „a da papucii” capătă o altă semnificație în film. Gata, am terminat. Fericit.
Trailer
