Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
După ce m-am delectat cu câteva filme moldovenești, a venit și rândul unui serial, Plaha.
Are 10 episoade și este regizat de un nume cunoscut românilor, Igor Cobileanski (Umbre).
🎬 Plaha – Premisă 📖
În Republica Moldova, un bărbat ridicat din umbră în vârful puterii transformă țara într-un joc personal de influență și frică.
Serialul urmărește ascensiunea lui Plaha (Iulian Postelnicu – Oameni de treabă), care pornește ca un afacerist dubios și ajunge să controleze tot: politicieni, judecători, televiziuni și chiar destinele oamenilor simpli.
De la afaceri murdare și tranzacții obscure până la șantaje sofisticate și manipulare mediatică, serialul arată pas cu pas cum se construiește un imperiu al corupției.
Cu fiecare episod, Plaha mai cucerește o instituție, mai cumpără o conștiință, mai reduce la tăcere o voce. Devine un The Godfather al Moldovei.
Dar povestea nu e doar despre el, ci și despre ceilalți. E despre funcționarii care execută ordine, politicienii care se vând pe promisiuni, jurnaliștii care aleg să tacă și oamenii care se obișnuiesc cu frica.
💭 Plaha – Comentariu 🍿
Nu de multe ori ți se întâmplă să vezi un serial care, în loc să-ți ofere doar divertisment, îți pune în față o oglindă în care nu prea vrei să te uiți. Plaha este fix genul ăla de producție.
Creat și difuzat de Jurnal TV, realizat cu o ambiție ce pare aproape exotică pentru spațiul moldovenesc, acest thriller politic vine și îți spune pe față: „Uite cum arată corupția când ești prea mic ca să te aperi și prea ocupat ca să-ți pese”.
Da, e inspirat din evenimente reale. Da, îl are pe Vladimir Plahotniuc drept model pentru personajul central, chiar dacă nu-i zice direct numele.
Și da, dacă ești din Moldova sau România, e imposibil să nu simți un fior rece, pentru că toate astea nu sunt doar poveste inventată, ci amintiri recente.
🌐 Context & miză
Într-o lume unde serialele politice vin de obicei din SUA sau Marea Britanie, cu bugete uriașe și actori care câștigă cât PIB-ul unei comune, Plaha e dovada că și în estul Europei poți face seriale adevărate.
Și mai ales că poți pune pe ecran trauma colectivă a unei națiuni mici care a simțit pe pielea ei ce înseamnă când un singur om trage de sfori până la ultima ață.
Nu știu cât de mult a fost înflorită evoluția omului din care se inspiră personajul Plaha, aici doar cei din Moldova pot răspunde, pentru că ei au trăit pe propria piele ascensiunea și, eventual, decăderea respectivului.
Plaha e un serial politic în care miza nu e doar puterea, ci controlul total. O ficțiune prea apropiată de realitate, despre cum un singur om, cu bani și tupeu, poate transforma o țară mică într-un teren de joacă personal.
Primul lucru pe care îl simți e că serialul are un ritm ferm. Nu e telenovelă, nu e melodramă. E thriller, curat și apăsat, cu tensiunea ridicată la maximum.
De la primele minute, ți se arată că intri într-o lume unde adevărul și ficțiunea se împletesc atât de bine, încât aproape că nu mai ai cum să le separi.
Regia e modernă, filmările sunt realizate profesionist și n-ai sentimentul că privești ceva ieftin. Din contră, pe alocuri parcă vezi un serial HBO, dar cu specific regional.
Moldova nu mai pare „țara mică și uitată de lume”, ci o scenă unde se joacă același teatru al puterii ca la Washington sau Moscova, cu actori care vorbesc altfel și cu bugete mai modeste.
Și tocmai aici e miza: când vezi un serial despre America, îți spui „ah, da, corupția la nivel mare, dar la noi nu e chiar așa”.
Când vezi Plaha, îți dai seama că, de fapt, e exact așa. Doar că mai brutal, mai direct, fără ambalajul PR-istic.
✂️ Montaj & structură
Igor Cobileanski surprinde prin felul în care construiește serialul din punct de vedere al montajului.
Nu e făcut în stilul clasic „româno-moldovenesc”, adică static, liniar, previzibil, ci are o structură aproape cinematografică, cu accente clare de tip Nolan.
Cele mai multe episoade încep, de fapt, cu finalul. Primele minute te aruncă direct într-o scenă tensionată, de multe ori ruptă din context: o confruntare, o arestare, un accident, o discuție criptică.
Nici nu apuci să înțelegi prea bine ce se petrece, pentru că, după generic, acțiunea te duce înapoi în timp și începi să vezi cum s-a ajuns acolo.
Totul e construit ca un puzzle. Piese aparent fără legătură se așază treptat, iar când ajungi la finalul episodului, scena de început revine, dar, de data asta completă, cu detaliile lipsă.
Și brusc, îți dai seama că nu s-a întâmplat deloc ce credeai la prima vedere.
Un personaj care părea vinovat se dovedește victimă. O scenă care părea o răzbunare devine, de fapt, o înscenare.
E un mod inteligent de a ține publicul în priză, dar și o metaforă subtilă: aparențele înșală. Exact ca în lumea politică pe care o portretizează. Ce vezi la televizor nu e niciodată toată povestea, iar Plaha aplică aceeași regulă în propria narațiune.
Regia îți cere atenție, te provoacă, nu te lasă să consumi pasiv. Fiecare episod e o mică demonstrație despre cum percepția poate fi manipulată, la fel cum oligarhul manipulează realitatea din jurul lui.
Pe scurt, serialul nu doar spune că adevărul e distorsionat, ci te face să simți asta, chiar prin felul în care e montat. Și asta e regie adevărată, nu doar tehnică.
🧨 Omul care destabilizează o țară
Tema centrală, care străbate fiecare episod, e simplă și terifiantă: un singur om poate ține prizonier un stat întreg și să-l aibă la cheremul lui.
Moldova, mică și fragilă, prinsă între Vest și Est, devine terenul perfect pentru un oligarh care știe să cumpere, să șantajeze și să manipuleze.
Serialul arată asta fără perdea. Plaha nu e doar un mafiot local care face bani.
El e omul care decide cine urcă la putere și cine dispare din peisaj, care transformă instituțiile în marionete și care știe că, dacă deții controlul televiziunilor, ai deja jumătate din țară la picioare.
Și nu, nu e doar o metaforă artistică. Asta e realitatea Moldovei ultimelor decenii. Când ești o țară mică, fără resurse mari și fără stabilitate politică, nu-ți trebuie zece oligarhi.
Îți ajunge unul. Unul care să aibă instincte de prădător, bani la greu și tupeu cât pentru un secol.
Plaha te lovește direct cu această lecție: statul nu cade doar din cauza instituțiilor slabe, ci și din cauza unui singur individ care profită de slăbiciuni.
E o radiografie crudă a vulnerabilității țărișoarelor din Europa de Est.
Și e imposibil să nu faci paralele cu România, unde, deși sistemul e mai mare și mai complicat, tentațiile și metodele seamănă izbitor.
Nu m-aș mira deloc dacă serialul ar fi mai aproape de adevăr decât pare. Mai ales pe partea politică, parcă regizorul a filmat cu camera ascunsă în Parlament.
Exact așa se aleg și la noi miniștrii, premierii, secretarii de stat și alte personaje cu titluri pompoase.
Nu după competență, nu după studii, ci după cui datorezi ceva și pe cine șantajezi.
Nu contează ce știi, contează pe cine cunoști. Pe cine ai mituit, pe cine ai la mână. În Plaha, totul e despre tranzacții umane, funcțiile sunt monedă de schimb, nu responsabilități.
Fiecare om politic care contează are câte un dosar penal ascuns printr-un sertar sau o informație compromițătoare cu care-și ține adversarii în frâu.
Plaha nu trebuie să strige, nu trebuie să amenințe, oamenii se execută singuri, de frică să nu iasă ceva la iveală.
Și, culmea, exact așa pare că funcționează și în viața reală. Cum altfel îți explici că un absolvent de 12 clase, fără nicio legătură cu domeniul, ajunge ministru al Transporturilor?
După câteva luni, hop, e mutat la Educație. După alte câteva, la Finanțe. Ce urmează, ministru al Culturii, deși omul n-a citit o carte întreagă de la Bac?
Și de aceea serialul e atât de tulburător: nu pentru că inventează o lume coruptă, ci pentru că îți arată una pe care o recunoști perfect. Doar că aici e serial fictiv (oare?), iar în realitate… n-avem generic de final.
🔍 Paralelele cu realitatea
Am încercat să mă informez despre acest subiect și, într-adevăr, trebuie să fii orb să nu vezi cât de evident e inspirat din viața lui Plahotniuc.
De la metodele de control până la scandalurile mediatice, totul e oglindit cu o destulă subtilitate cât să nu devină proces-verbal, dar cu suficient curaj încât să nu rămână doar ficțiune.
Scandalurile legate de cumpărarea mass-mediei, de dosare penale închise la comandă, de oficiali străini atrași în capcane compromițătoare, toate sunt în serial.
Nu ți se spune clar „uite-l pe Plahotniuc”, dar nici nu trebuie. Moldovenii vor recunoaște imediat tiparele. Mie mi-a fost mai greu, pentru că nu am avut tangențe cu acest subiect.
Avem și noi mafioții noștri care pozează în salvatori ai țării, dar, pe la spate, fură și devalizează cât de mult pot, distrugând o țară care ar trebuie să fie prosperă, nu vândută și privatizată fraudulos.
Și aici apare cel mai mare merit: serialul funcționează ca o lecție de memorie colectivă.
Oamenii tind să uite, mai ales când vor doar „să treacă odată totul”. Plaha vine și îți spune: „Nu, nu ai voie să uiți. Dacă uiți, se repetă.”
😏 Umor amar
Un lucru care mi-a plăcut enorm este felul în care serialul reușește să fie amuzant fără să-și propună comedia.
Ai momente în care vezi politicieni care se comportă ca niște puști de cartier și îți vine să râzi. Dar râzi amar, cu nod în gât, pentru că știi că nu e doar scenariu.
E acel tip de râs pe care-l ai când citești știri despre cum dispar milioane de euro într-o țară unde spitalele n-au medicamente. Plaha te face să râzi exact așa: cu nervi și cu indignare.
🎭 Actorii – mai mult decât roluri, aproape documentariști
Iulian Postelnicu, în rolul principal, e un fel de cameleon care face totul să pară real. Este absolut magistral ca Plaha.
Are acel zâmbet fals care te irită și, în același timp, te face curios.
Modul în care își dozează vocea, privirea care parcă îți spune „eu știu tot și tu n-ai ce-mi face”, dar și alte aspecte ale comportamentului, toate îl transformă într-un personaj memorabil.
Joacă atât de bine încât, culmea, reușește să-ți smulgă, din când în când, un strop de milă pentru el. Asta chiar dacă este un diavol care manipulează tot.
Nu pentru că face pe victima inocentă, ci pentru că realizezi că întotdeauna există un pește mai mare care se pișă pe tine fără probleme.
Nu contează că ești oligarh, politician sau amărât de rând, cineva este mereu peste tine.
Și serialul nu uită să arate asta: Plaha, oricât de sus urcă, e doar un pion într-o rețea mai mare, unde banii, frica și șantajul curg de sus în jos ca un lanț alimentar corupt.
Restul distribuției adaugă consistență. Politicieni șantajabili, jurnaliști care își vând condeiul pentru un plic, funcționari care „execută ordine” cu spatele drept, dar conștiința strâmbă.
Nu ai cum să nu recunoști tipologiile astea, chiar dacă nu ai trăit în Moldova. Ele există peste tot în regiune.
Și tocmai asta face ca serialul să treacă granițele: e despre Moldova, dar în același timp e despre orice țară mică prinsă între interese mari.
De menționat și faptul că serialul nu trăiește doar prin personajul titular. Scenariul acordă atenție reală și celor secundare, care nu sunt simple figuri de decor.
Fiecare are un arc narativ complet și credibil: jurnaliști care trec de la idealism la compromis, politicieni care se afundă în propriile jocuri, funcționari care se pierd între frică și moralitate.
Chiar și personajele feminine au o evoluție clară, nu doar rol de suport. Mă rog, nu ar trebui să vorbesc la plural, pentru că există doar un singur personaj feminin cu adevărat important, Irina (Ada Lupu – The Crucifixion).
Nu vă zic ce face sau în ce relații este cu Plaha, descoperiți voi singuri.
Fiecare contează, fiecare are o miză, iar asta dă serialului un aer viu, complex și neașteptat de matur pentru o producție regională.
⚠️ Minusuri – pentru că nici oligarhii nu sunt perfecți
Plaha e un serial care merită lăudat la greu, dar hai să nu-l trec chiar la capitolul „imaculat”. Sunt câteva hibe care, deși nu strică povestea, îți sar în ochi dacă ești atent.
Primul și cel mai evident: lipsa subtitrării. Da, se vorbește română, dar accentul moldovenesc, ritmul replicilor și, uneori, calitatea sunetului fac ca unele fraze să se piardă.
Eu, unul, am dat „rewind” de câteva ori și tot nu am prins exact ce s-a zis.
Dacă se dorește ca serialul să treacă Prutul și să ajungă mai departe, subtitrarea nu e un moft, e o necesitate.
Aici aș trece la punct negativ și accentul actorilor. Nu mi s-a părut constant, când era prea evident, când dispărea ca banii din buget.
Al doilea minus ține de vârsta personajelor și cât de credibili sunt actorii în etapele diferite ale vieții.
Bogdan Farcaș (Neidentificat) este un actor excelent, nimic de zis, dar să-mi spui mie că are 66 de ani…
Nici peste 20 de ani n-o să-l cred că a trecut de 60. Arată prea tânăr, prea proaspăt pentru rolul respectiv.
Actualizare: În urma intervenției chiar a lui Bogdan Farcaș, căruia îi mulțumesc pentru precizare, când personajele spun de 65 și 66, nu se referă la vârstă, așa cum am înțeles, ci la anul nașterii. În condițiile astea, critica de mai sus nu își mai are rostul.
La polul opus, Iulian Postelnicu nu m-a convins deloc în primele episoade în care ar trebui să fie Plaha la 20 și ceva de ani.
Omul se apropie de 50 și chiar dacă e talentat și joacă impecabil, chipul nu-l ajută să pară un tânăr abia ieșit de pe băncile facultății, cu tot cu machiajul folosit pentru a vinde această iluzie.
Și asta te scoate puțin din poveste, pentru că în rest serialul se vrea foarte realist.
Probabil că s-a preferat să se mizeze pe consistența jocului actoricesc, chiar dacă fizionomic nu se pupă întotdeauna cu vârsta personajului.
Dar tot rămâne un punct unde Plaha pierde nițel la capitolul autenticitate.
🌍 Impact cultural și politic
E una dintre puținele producții din spațiul estic care îndrăznește să arate că răul nu vine doar dintr-un singur om, ci dintr-un sistem care se hrănește singur.
Iar când vezi cum chiar și cel mai mare „șef” tremură în fața altcuiva mai puternic, începi să înțelegi de ce serialul are atâta greutate morală. În lumea lui Plaha, nimeni nu scapă neatins, nici măcar Plaha.
E mai mult decât un serial. E un act politic în sine. Să arăți pe ecran un trecut recent, încă fierbinte, e o formă de rezistență culturală.
Nu e doar „hai să facem entertainment”, e „hai să nu lăsăm să se uite”.
Pentru Moldova, serialul e un catharsis colectiv. Pentru România, e o oglindă.
Și pentru Europa, e o lecție despre cât de ușor poate fi destabilizată o țară mică dacă nu are instituții puternice și oameni dispuși să spună „nu”.
Știu că am repetat de prea multe ori „țară mică”, dar ideea merită reluată până ne intră bine în cap.
💸 Plaha versus cinema-ul minimalist românesc – când banii se văd pe ecran și când dispar pe țeavă
Nu puteam termina comentariul fără să mă răcoresc pe seama unui aspect care mi-a sărit imediat în ochi, bugetul serialului.
Cel puțin cel declarat în public, pe el mă bazez în ceea ce urmează.
Unul dintre cele mai mari atuuri ale lui Plaha e că, pentru 1,5 milioane de euro, a reușit să construiască aproape 11 ore de televiziune complexă.
Serialul are de toate: zeci de locații filmate în Moldova, România și SUA (birouri oficiale, străzi, hoteluri, vile luxoase), o distribuție mare, figuranți cât să umpli jumătate de Chișinău, împușcături, cascadorii, chiar și efecte speciale, nu întotdeauna reușite, dar măcar există. Și asta contează: banii s-au dus pe ecran, îi vezi și îi simți.
Și acum vine partea ironică. Pentru că dacă ne uităm la două dintre cele mai premiate și comentate filme românești ale ultimilor 20 de ani, Aurora și Sieranevada, ambele regizate de Cristi Puiu, descoperim că au avut bugete comparabile sau chiar mai mari decât Plaha.
Doar că, surpriză: ce primești pe ecran e diametral opus.
🛁 Aurora (2010)
A avut un buget între 1,4 și 2 milioane de euro. Cu ce te alegi? Aproape 3 ore de cinema minimalist, în care Cristi Puiu însuși joacă rolul principal și se plimbă printr-un București cenușiu.
Scene lungi, tăceri apăsătoare, oameni care se uită pe pereți. Și, desigur, momentul antologic în care regizorul stă în baie, căutându-se preț de cinci minute la prostată, într-un gest ce probabil trebuia să simbolizeze realismul radical.
Sigur, cineastul a ridicat în picioare publicul de festival. Dar dacă pui pe hârtie raportul buget–complexitate, nu poți să nu ridici din sprâncene.
Unde s-au dus banii? În cadre statice cu blocuri gri? În filmări cu mașina pe străzi goale? În estetica de „viață banală filmată la microscop”, care, la modul realist, putea fi făcută și cu 200.000 de euro?
Și da, înțeleg: apa caldă în București e mai rară decât diamantele, dar chiar și așa, parcă nu justifică să coste atâta o scenă de duș filmată cu intenții metafizice.
🏠 Sieranevada (2016)
Trecem mai departe, la Sieranevada, filmat cu un buget de peste 1,2 milioane de euro. Și unde se întâmplă acțiunea? Aproape exclusiv într-un apartament.
Avem o masă de pomenire, rudele vin, se ceartă, camera rămâne fixată pe sufragerie și pe hol.
Trei ore de discuții și încordare domestică, fără efecte, fără cascadorii, fără schimbări de decor.
Din punct de vedere logistic, e un film care ar fi putut fi făcut cu o sumă mult mai mică. Și totuși, bugetul sare de un milion.
În loc să investească în diversitate vizuală, în dinamism, totul se reduce la aceeași sufragerie.
Rezultatul? Da, e cinema de autor, dar raportat la bani, ai impresia că te uiți la o filmare de veșnica pomenire foarte lungă, doar că în loc de bocitoare, ai actori profesioniști.
⚔️ Contrastul care doare
Și aici apare diferența fundamentală.
Plaha a folosit 1,5 milioane de euro ca să construiască un univers întreg: politic, social, mediatic.
Aurora și Sieranevada au folosit sume comparabile pentru a filma oameni triști care stau, tac sau vorbesc într-un decor minimalist.
La Plaha vezi unde s-au dus banii: în mulțime, în zgomot, în spectacol. La filmele lui Puiu, banii se duc în zone invizibile pentru spectator, nu mă feresc s-o zic, în câteva buzunare bine asigurate.
🤡 Ironia supremă
Cei care fac filme minimaliste românești condamnă în dialoguri corupția, ipocrizia și „sistemul putred”.
Dar când vezi cum sunt umflate bugetele pentru niște producții care logistic costă cât un weekend la munte, nu poți să nu spui că și ei joacă același joc.
În Moldova, cu 1,5 milioane de euro s-a făcut un serial cu arme, oligarhi, jurnaliști, polițiști și efecte speciale.
În România, cu bani similari, am primit trei ore de Puiu la duș sau plimbându-se trist prin oraș și alte trei ore cu rudele care se ceartă la priveghi.
Diferența e simplă: Plaha a pus banii pe ecran. Acum doar presupun, deși în sinea mea sunt deja convins, Aurora și Sieranevada au băgat mai mulți bani în buzunarul regizorului și producătorilor decât în film.
Chiar aș fi curios cum arată un buget detaliat, să văd pe ce s-au dus 1,4 milioane de euro la Aurora.
🏆 Plaha – Verdict 👍 sau 👎
Din punctul meu de vedere, e unul dintre cele mai importante seriale est-europene ale ultimului deceniu.
Nu pentru că ar avea efecte speciale spectaculoase sau pentru că ar fi difuzat pe o platformă globală, ci pentru că are curajul de a spune povestea unei națiuni luată ostatecă de un singur om.
Realizat cu atenție, cu actori de top și cu un scenariu care te ține pe muchie, Plaha arată că Moldova poate să producă seriale de calitate, relevante și cu mesaj puternic.
Bine, unii zic că e doar propagandă, probabil cei care s-au simțit atinși de criticile virulente aduse de serial.
Este interesantă și o coincidență delicioasă: ultimul episod din Plaha a apărut exact la o zi după ce adevăratul Plaha a fost extrădat în Republica Moldova.
Parcă universul s-a hotărât să dea și el un „twist de scenariu”, ca să confirme că viața bate filmul.
Momentul a făcut ca finalul serialului să capete o greutate neașteptată. Pentru prima dată, realitatea și ficțiunea s-au sincronizat perfect, iar publicul a simțit că asistă la un epilog scris, de data asta, chiar de justiție.
Plaha e un serial care trebuie văzut de oricine vrea să înțeleagă cum arată corupția la scară națională, în direct și fără filtre, și cum ajunge cineva de la a păcăli oamenii cu alba-neagra până la a se trage de șireturi cu președintele țării.
Este un serial care te face să te simți mic, mult prea mic, în fața unor nenorociți lipsiți de scrupule, care vor bani și putere cu orice preț, care calcă pe cadavre, la propriu, pentru a le obține.
De aceea, am să închin în cinstea serialului nouă pahare de President, băutura preferată a baștanilor moldoveni.
(4,5 / 5)
Trailer
Salut! Bogdan Farcaș aici 😁. În primul rând mulțumim pentru apreciere. Voiam doar să îți spun că atunci când zicem 66 și 65 în episodul 3 vorbim de anul nașterii. Nicidecum de vârstă. În condițiile în care acțiunea se petrece în anii 2000, personajul are în jur de 44-45 de ani. Ne-am pus și noi problema la filmare că asta ar putea să se înțeleagă…și uite că s-a întâmplat. 😁🤪. Zi minunată să ai!
Mulțumesc de precizare. Asta am înțeles, că e vorba despre vârstă. Scuze de confuzie.
Când compari bugetele unor producții precum Plaha cu Aurora sau Sieranevada, cam compari mere cu pere. Trecând peste faptul că nu se compară costurile de producție între România și Moldova (fee-urile celor care lucrează în domeniu: electricieni, mecanici de cameră, sunetiști, recuziteri etc) care sunt cam de 4 ori mai mari în România față de Moldova, primul e o producție națională finanțată privat, în timp ce Aurora și Sieranevada sunt coproducții între mai multe țări finanțat de la diverse fonduri de stat. La Sieranevada sunt chiar 4 sau 5 țări din câte știu. O coproducție ridică costurile din mai multe motive: banii pe care coproducătorul îi aduce într-un proiect trebuie cheltuiți în țara de origine a finanțării. Adică dacă aduci un sunetist din Franța (cum a fost, din câte știu, cazul la Aurora), el e plătit de coproducătorul francez, nu de cel român. Dar el vine pe salariu de francez, nu de român. Iar salariile francezilor sunt mult mai mari decât ale românilor (așa cum ale românilor sunt mai mari decât ale moldovenilor). Dacă postproducția filmului se face într-un studio din Franța, ea costă cam de 3-5 ori mai mult decât ar costa în România. Dar costă din banii producătorului francez. De-aia cresc bugetele coproducțiilor. Îți dau un exemplu:
dacă bugetul necesar unui film să fie produs în țară costă 1.000.000 de euro, poți lua vreo 300K de euro de la CNC, 400K dacă ești norocos, mai strângi 100-150K din diverse alte părți (prevânzări, taxe de publicitate etc), dar rămâi cu o bună parte neacoperită așa că ești nevoit să apelezi la coproducții. Găsești un coproducător dispus să aducă o întreagă echipă tehnică de filmare în România, te salvează de 100.000 cât te-ar fi costat să-i iei din țară, dar ridică bugetul cu încă 100.000 pentru că vine cu ei pe alte prețuri, plus cheltuieli de transport, cazare, diurnă. Nu mai zic că dacă vin dintr-o țară unde se supun unor reguli sindicale îți afectează întreaga producție. Penntru că nu mai poți filma același număr de ore pe care le-ai filma cu echipă română, și asta înseamnă din nou cheltuieli suplimentare. La fel, dacă un alt coproducător se oferă să acopere postproducția la ei în țară, te salvează de 100-150.000 cât te-ar fi costat în Ro, dar ridică bugetul total (pe spinarea coproducătorilor) cu încă vreo 200.000, pentru că la ei sunt alte prețuri. Iar când sunt mai mulți coproducători trebuie să ții cont că și ei cer să fie plătiți și asta înseamnă mai multe fee-uri de producători, deci din nou crește bugetul. Așa se ajunge ca un film care ar costa 800k-1M de euro în țară să coste chiar și dublu dacă devine co-producție. Mai sunt și alte aspecte care fac să crească costurile, dar astea într-un episod viitor.
Și mai e un aspect important în comparația Plaha-filme de autor românești, minimaliste sau nu. Producția serialului Plaha e un eveniment deosebit în republica Moldova. S-a creat multă emoție în jurul unui asemenea subiect ceea ce se traduce printr-un suport incredibil din partea tuturor, de la simplii cetățeni la autorități. Doar ca exemplu, sunt convins că le-a fost foarte ușor să filmeze în anumite spații greu accesibile (aeroport, penitenciar, spitale, facultăți, diverse instituții) în timp ce pentru o producție românească despre un om care se verifică de prostată la duș nu prea există același tip de sprijin.
PS: Aurora e filmat integral pe peliculă, poate că și asta a crescut bugetul
Nimic din ce ai scris nu contrazice comparația mea. Nu e ca și cum spui vreo noutate, vreun secret din domeniu.
Tocmai de asta am comparat cu filme românești de acum 10-15 ani, nu cu filme recente. Pe atunci mâna de lucru românească era ieftină.
La Aurora, spre exemplu, 95% din echipa de producție e românească, nu poți să vii să-mi spui cu o mină serioasă că pentru ăia câțiva sunetiști francezi a explodat bugetul, pentru că nu are nicio logică. Și, oricum, sunetul tot execrabil e, cu tot cu sunetiști francezi.
Și Plaha a folosit actori din România, care au alt tarif decât cei din Moldova, dacă mergem pe logica ta. Cu toate astea, ei au reușit să livreze 11 ore de serial complex logistic, cu filmări în mai multe țări, pe când unii filmează într-un apartament și au nevoie de bugete imense.
Orice s-ar spune, realist, filme atât de simple din punct de vedere logistic nu își justifică bugetele uriașe. Se fură, și se fură la greu în industria filmelor.