Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Hai că a ajuns și franciza asta la 5 filme din care 2 sunt pe arătură, fiind spin-off-uri.
Dar Insidious: The red door revine la origini.
🎬 Insidious: The red door – Premisă
S-or împuțit treburile în 9 ani de la evenimentele din Insidious 2.
Familia unită s-a separat mai ceva ca banii de pe card în ziua de plăți a facturilor.
Tatăl Josh (Patrick Wilson – Aquaman) a rămas de căruță că-i cu mintea franjuri și pe bigudiuri, iar mama Renai (Rose Byrne – Jexi) a pus-o-n fericire având custodia celor trei copii,
Măcar scapă de unul dintre ei pentru că Dalton (Ty Simpkins – Iron Man 3) o întinde la facultate cu tot cu atitudinea lui bacoviană înecată în supărări apăsătoare.
Odată ajuns la destinație, un curs de pictură sparge barajul amintirilor. Și asta nu reprezintă o bucurie pentru Dalton.
Nu degeaba a fost hipnotizat în urmă cu 9 ani pentru a uita de talentul său de plimbăreț nocturn prin tărâmuri funeste populate de suflete chinuite.
💭 Insidious: The red door – Comentariu 🍿
Filmul este o continuare directă a lui Insidious 2, deci putem spune că este o închidere de trilogie, deoarece 3 și 4 nu prea au legătură cu nucleul principal de personaje.
Producția pare mai degrabă un teren de joacă pentru Patrick Wilson care se urcă pentru prima oară în scaunul regizoral și a început cu ceva ce îi este familiar.
Scenariul nu este nimic de speriat în ceea ce privește calitatea sau originalitatea.
Mi-a lăsat impresia că autorul lui a rupt la întâmplare pagini din manuscrisele primelor 2 filme și apoi le-a îmbinat alandala, cu ochii închiși.
Sunt elemente evidente preluate fără jenă atât din Insidious 1 (ăla bun), cât și din Insidious 2 (cel meh), iar rezultatul a fost unul contrastant.
Adică am de pregătit și laude (nu prea multe), dar și cuvinte veninoase (aici este bogăție).
Filmul nu prea este de groază, mai degrabă ne implică trup și suflet în drama unei familii separate și, în special, în relația rece dintre tată și fiu, una care devine un fel de laitmotiv al francizei.
Se bazează mai mult pe jelanii smiorcăite și prelegeri de iartă-mă că te-am dezamăgit decât pe scene horror.
Trecuse vreo oră din Insidious: The red door și încă nu tresărisem în mod natural de frică pentru că nu am avut motive să o fac.
Bine, lângă sala de cinema era probabil vreun concert rock că bubuia când și când muzica drăcească de am asurzit temporar.
Ah, nu, stați așa că am halucinații, de fapt din film veneau zgomotele puternice.
Apreciez intențiile bune ale producției de a ne prezenta ceva mai profund decât încercările futile ale demonului Menstruilă Fantomilă, că așa l-am poreclit din proprie inițiativă, de a penetra cu forța lumea reală.
Dar asta nu înseamnă că respectivele intenții au dus și la nașterea unui film bun.
Sunt prea multe indigouri folosite, avem chiar scene întregi rememorate în totalitatea lor din filmele anterioare și nu a ajutat nici faptul că abia le-am revăzut.
Ca atare, gradul meu de enervare s-a apropiat vertiginos de punctul de fierbere pentru că aveam senzația că am dat bani pe bilet să privesc ceva ce deja am mai urmărit.
Cam cum este la concertele autohtone când dai două salarii să auzi vreo fufă mimând din gură în timp ce-i cântă CD-ul pe care îl ai și tu acasă.
Însă nu-i numai jale în comentariu deoarece filmul are și calități. Nu multe și cam subnutrite, dar sunt acolo.
După cum am menționat anterior, este dramatic și acest aspect a reușit să mă sensibilizeze un pic pentru că a lovit destul de aproape de casă.
Ca o mică destăinuire, și eu am crescut fără tată, așa că am rezonat cu nedumeririle și supărarea unui personaj.
Dincolo de sperieturile artificiale care nu mai au efect decât la puradeii abia ieșiți din scutece, Insidious: The red door a încercat un tertip interesant.
Cel al blur-ului exagerat în spatele căruia vedeai o siluetă lugubră și sinistră, dar nu distingeai cine știe ce tocmai pentru că pășea printr-o ceață groasă care-i deforma trăsăturile.
Însă nu-i suficient pentru a-mi deturna atenția de la povestea sărăcăcioasă care nu-i decât o copie a primelor două filme și, mai ales, a ritmului inconstant și a haosului narativ.
Cât despre spiritele demonice cu chef de emigrare în tărâmul celor vii?
Prea puțin am de comentat pentru că ele pică în plan secundar, în față ieșind oamenii cu deja multe probleme și fără să mai fie nevoiți să aibă de-a face și cu moroii malefici.
Și probabil au băgat burgeri noi la McDonald`s pentru că finalul este atât de grăbit și neglijent de zici că scenaristul și regizorul au dispărut subit de pe platou să se așeze la coadă la haleală.
🏆 Insidious: The red door – Verdict 👍 sau 👎?
Filmul nu este un dezastru, că nu-i praf și pulbere, dar nu prea își justifică existența.
I-am înțeles intenția că vrea să închidă definitiv ușa familiei Lambert și să termine povestea începută în 2010, dar ceva nu se leagă cum trebuie.
Mai era nevoie de câte un ciocan figurativ dat prin scenariu să mai etanșeizeze câteva scene care ilogice, care de pomană.
Din păcate, băiatul cu penița este unul nou în acest univers și se simte. Nu l-a ajutat nici faptul că până acum a scris porcării precum Firestarter sau Halloween kills.
Îl așez undeva pe la jumătate francizei, este sub primele două filme, dar oarecum deasupra spin-off-urilor, așa că îi pictez 5 tablouri cu inspirația venită direct din suflet.
Ah, era să uit, că eu și Josh ce stăm prost cu memoria, cred că este filmul cu cele mai multe numărători inverse.
(2,5 / 5)
