Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Deși se apropie binișor de mia de ecranizări, când Frankenstein intră pe mâna lui Guillermo del Toro, parcă trebuie să-i acorzi atenție, nu?
🎬 Frankenstein – Premisă 📖
Singurele persoane care nu au auzit de povestea lui Frankenstein sunt cele care au murit înainte ca Mary Shelley să scrie celebra carte care a fost muza multor cineaști.
Așa că orice aș scrie, ar fi redundant, dar trebuie să completez secțiunea asta.
Victor (Oscar Isaac – Dune: Part One) și-a pus în cap, încă de mic copil, să înfrângă moartea, întărâtat și de tatăl său, un renumit chirurg al acelor vremuri.
Anii trec și Victor este aproape de o descoperire epocală, dar știința nu se face pe burta goală.
Din neant, răsare un binefăcător misterios, Harlander (Christoph Waltz – No Time to Die), care-i promite resurse nelimitate.
Doar că Victor pune ochii pe singura resursă pe care Harlander nu i-o poate da, Elizabeth (Mia Goth – A Cure for Wellness), nepoata sa.
Coincidență sau nu, ea este promisă fratelui lui Victor.
Și, între timp, omul de știință are succes în demersul său și-l dă lumii pe cel denumit The Creature (Jacob Elordi – Saltburn).
Restul este istorie.
💭 Frankenstein – Comentariu 🍿
🧠 Context & stil vizual
Deja am scris de cinci ori despre această poveste, câtă imaginație să mai am să comentez ceva diferit?
Pentru mine este și mai greu, mai ales că anul trecut am văzut originalul Frankenstein cu Boris Karloff, iar recent am gătat și The Bride of Frankenstein, ambele cu fire narative care se regăsesc în acest film.
Fiind o producție marca del Toro, este evident că imaginea poartă semnătura inconfundabilă a creatorului mexican.
Nici nu este nevoie să ți se spună cine a fost în spatele camerei de filmat, pentru că-ți dai seama încă de la primele cadre de asta.
Așadar, filmul este fabulos din punct de vedere vizual, del Toro a transformat lumea din carte într-un poem baroc, dominat de culori vii, care nasc pasiune, dar prevestesc și amenințări teribile.
Este suficient să spun că într-un ocean de umbrele negre, cea roșie iese imediat în evidență.
🎞️ Experiența Netflix vs cinema
Ce să le urez celor din conducerea Netflix? Să le scadă numărul de abonați pentru că nu au vrut să fericească și lumea a treia cu lansarea peliculei în cinematografe.
Pe un ecran uriaș, filmul ar fi fost un bulevard al plăcerilor vizuale, cu opriri la fiecare cadru.
Așa, pe Netflix, oricât de mare e televizorul, nu se compară cu ecranul de la cinema. Cine spune că mărimea nu contează, minte.
⚙️ Efecte și violență
Să fim bine înțeleși, este magistral vizual când vine vorba de crearea unei atmosfere gotice, dar nu are suficientă putere pentru a insufla viață și CGI-ului destinat exploziilor și animalelor.
Respectivele imagini mi s-au părut destul de false, făcând nota discordantă cu restul filmului. Parcă mă uitam la o sculptură în marmură și descopeream că-i făcută din plastic reciclat.
Pff, și este violent din cale afară, del Toro nu s-a lăsat până nu a jupuit, jumulit și jerpelit trupurile umane și diverse alte creaturi în fel și chip.
Picioare smulse, coloane vertebrale frânte, trupuri zdrobite, disecții grotești, iată câteva din activitățile vătămătoare cu care ne este oripilată sau delectată privirea, în funcție de felul în care se încheie cămașa pe care o porți.
🗣️ Poveste și subtext
În rest, îmi pare rău s-o spun, dar ecranizarea nu aduce nimic în poveste, în afară de vizualul de excepție.
Eu am fost un pic dezamăgit când am dat nas în nas cu aceleași fire narative pe care mi le împlântaseră în creier producțiile din anii ’30, pe care le-am urmărit în cadrul October Horror Fest.
Aș fi preferat ca del Toro să-și concentreze efortul creativ spre ceva original, nu spre regurgitarea unei povești din care nu mai ai ce să storci narativ după aproape 1.000 de adaptări de tot felul.
Totuși, nu este totul pierdut. Dialogurile sunt pe alocuri cu subînțeles, având trimiteri directe către actualitatea noastră care se confruntă cu flageluri de tot felul: de la războaie inutile până la conspiraționiști bine înțepeniți în teoriile lor.
⚖️ Tematică filozofică
Așa cum era de așteptat, există și o componentă filozofică, reprezentată de bătălia între două personaje diametral opuse.
Unul caută nemurirea efemeră, altul dorește moartea eliberatoare.
Unul vrea să devină Dumnezeu, celălalt urmărește o clipă de umanitate.
Unul visează divinitatea rece, celălalt tânjește după mângâierea unei raze de soare.
Ambii, însă, au parte de un destin crunt: iubirea atât de aproape și, totuși, atât de departe. Degeaba devii nemuritor, dacă rămâi singur.
Și nu e deloc greu de priceput că monstrul lui Frankenstein este tocmai Frankenstein.
🎭 Interpretări
Cât despre interpretări, se simte că Guillermo del Toro și-a ales actorii ca pe niște piese de laborator perfect calibrate.
Oscar Isaac face un Victor Frankenstein intens, obsedat și vulnerabil în același timp. Personajul său este un om cu un destin tragic, care confundă creația cu iubirea și cunoașterea cu posesia.
Mia Goth, în rolul Elizabeth, nu mai e acea prezență fragilă și angelică din vechile filme, ci o femeie complexă, ambiguă, cu o umanitate întunecată neliniștitoare. Practic, este o extensie a rolurilor cu care s-a făcut remarcată, cele din trilogia Pearl.
Christoph Waltz joacă după rețeta lui clasică: un Harlander carismatic, dar perfid, care îți vinde idealuri în schimbul unui preț imposibil de plătit: sufletul.
Deasupra lor tronează, nu doar fizic, Jacob Elordi. Este, poate, cea mai inspirată alegere din tot filmul.
Creatura lui nu e un monstru, ci un basm tragic modelat din oase, carne, sânge și sentimente, un uriaș care nu știe dacă trebuie să plângă sau să distrugă lumea.
În unele momente, doar expresia lui spune mai mult decât zece pagini de dialog.
Uneori îl vedeai ca pe o ființă firavă, care suferă și are nevoie de un umăr pe care să plângă.
Alteori era o bestie supraomenească de temut, capabilă să mute munții, la propriu, pentru a ajunge acolo unde dorește.
Cei mai mulți îl știu din trilogia siropoasă The Kissing Booth, dar aici demonstrează că este un actor pe care trebuie să-l luăm în seamă.
🎼 Muzică
Coloana sonoră, semnată de Alexandre Desplat (într-un registru elegiac), funcționează ca o incantație: acompaniază violența cu tandrețe și transformă tăcerile în rugăciuni.
Nu se impune, ci respiră odată cu imaginea, amplificând melancolia difuză a lumii create de Guillermo del Toro.
🏆 Frankenstein – Verdict 👍 sau 👎?
Sunt momente în care filmul își pierde ritmul. Se simte o ușoară risipire, ca și cum regizorul ar fi fost prea îndrăgostit de fiecare cadru ca să mai lase povestea să curgă liber.
Din dorința de a atinge perfecțiunea plastică, emoția rămâne uneori suspendată între două lumini de reflector.
Dar chiar și așa, Frankenstein rămâne un extaz vizual, un poem gotic despre nevoia noastră absurdă de a ne juca de-a Dumnezeu.
E filmul în care frumosul și grotescul dansează pe aceeași muzică, unde sângele e estetic, iar dragostea devine un experiment ratat.
Voiam mai mult de la el, dar nici eu nu știu ce. Oricât de frumos arată filmul, parcă sentimentul de déjà-vu este mult prea puternic și nu înțeleg de ce se mai insistă pe povestea asta.
Ce să mai inovezi? Stați că vine Radu Jude pe turnantă. După ce l-a nenorocit pe Dracula, cred că și-a pus în cap să-l îngroape definitiv și pe Frankenstein.
Dar până la filmul lui, o să mai apară The Bride, regizat de Maggie Gyllenhaal, care se axează pe o poveste din același univers.
Trailer
